„Eu şi tu“: un Bertolucci tandru, simplu, intimist

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 septembrie 2013

Eu și tu, o piesă cinematografică șlefuită până la maxima simplitate, același mare artist.

Revenirea pe platouri a maestrului Bernardo Bertolucci, după 9 ani de tăcere impusă de boală, ne descoperă în

La fel de tandru și intimist ca în Visătorii (sau în La luna), la fel de preocupat de nevoia de iubire și de deviațiile afective ale maturizării, la fel de consumat de imposibilitatea realizării familiale (ca, de altfel, majoritatea celor mai importanți dintre marii săi contemporani – Truffaut, Antonioni, Bunuel, Tony Richardson), dar lipsit de obrăznicia și de soluțiile provocatoare ale filmelor care l-au impus. Chiar dacă temele obsesive ale regizorului (inadaptarea juvenilă, tentația incestului, decadența, aflate mereu în relație, ba chiar într-o tainică intercondiționare, cu aspirația spre puritate și ideal) continuă să planeze diafan deasupra peliculei. Acestea, însă, nu mai configurează tensiuni psihologice și morale majore, și nu mai conferă dominanta peliculei, ci doar tonul fundal.

Spre aceeași decantare a motivelor majore ale propriei filmografii tindea și Michelangelo Antonioni în ultima sa peliculă, Dincolo de nori (coregizată împreună cu Wim Wenders), realizată în circumstanțe personale similare, impuse tot de imobilizarea regizorului într-un cărucior cu rotile și de perspectiva senectuții. Același abandon al angajărilor sociale și politice, sau mai degrabă ideologice (atâtea câte vor fi fost) ale tinereții, în favoarea subiectivismului și tonului confesional, a valorilor și substanțelor eu-lui, considerate acum mult mai prețioase decât rumorile revoluționare, veșnic în căutare de noi stindarde.

Se pare că viața introspectivă impusă de boală și de imobilizarea prelungită îi obligă pe artiști să-și reevalueze principalele motoare de creație, pentru a înlocui stindardele revoltelor de tot felul cu bucuria simplă a vieții, problematizările politico-sociologice cu centrarea pe universul persoanei, structurile complicate cu cele simple, sfidările de tot felul cu naturalețea. Revoluțiile sunt înlocuite cu contemplația, tunetele și fulgerele, cu calmul aproape aristocratic, spargerea furibundă de tabu-uri, cu contemplarea modestă a propriei deveniri.

Io e te, scris după un roman de Niccolò Ammaniti este, probabil, cel mai ”cuminte” film al lui Bertolucci; atributul nu scade valoarea peliculei, ci dimpotrivă: maestrul nu mai are nevoie să apeleze la provocări tari pentru a-și expune tema. Iar tema filmului Io e te este (aproape la fel ca în Visătorii, dar și ca în 400 de lovituri al lui Truffaut) drama căutării propriei identități la vârsta adolescenței.

”Căutătorul” este Lorenzo, un băiat singuratic de 14 ani (interpretat de Jacopo Olmo Antinori), care se claustrează pentru o săptămână singur într-un demisol, pentru că nu vrea să meargă în tabără cu colegii de școală și dorește să scape de atmosfera familială apăsătoare și de ședințele impuse cu psihologul. Lorenzo nu este un revoltat gălăgios în sensul obișnuit al cuvântului. Nu provoacă scandaluri, nu manifestă tendințe antisociale, ci doar asociale: refuză să-și facă prieteni printre cei de o vârstă cu el și să discute cu oricine despre problemele sale. Este tăcut și destul de studios (îl pasionează reptilele și insectele – semn al reflexelor agorafobe) și nu are conflicte deschise cu părinții, ba dimpotrivă: hrănește un ușor complex oedipian față de mamă (temă recurentă la Bertolucci, rămasă aicea in nucce), fără ca acesta să-i faciliteze dialogul cu ea. Este tipicul adolescent-problemă.

Cea care îl va deschide spre lume este sora sa vitregă, o tânără cu vreo 11 ani mai în vârstă decât el, care întâmplător năvălește în aceeași locuință-refugiu, unde intenționează să se ascundă de propria viață, devenită insuportabilă. Olivia (interpretată, într-un rol aproape cameo, de artista vizuală Tea Falco) este o tânără boemă, fotograf de artă și narcomană. În demisolul blocului în care s-a ascuns încearcă să depășească cu somnifere, departe de văzul lumii, criza produsă de încercarea de a renunța la heroină. Olivia are viața ei, în care nu încearcă să îl atragă pe prea tânarul Lorenzo. De fapt, cei doi frați după tată aproape că nu se cunosc: trăiesc în familii aflate în conflict de multă vreme: mama lui Lorenzo este cea care, odinioară, i-a furat Oliviei tatăl, de aceea Olivia o urăște de moarte (tânăra excentrică evocă un episod tulbure din copilărie, când i-ar fi spart capul acesteia cu o piatră). Ura dintre familii se răsfrânge inițial și asupra fraților: fiecare își simte intimitatea invadată de celălalt, în spațiul clandestin destinat consumării, de unul singur, a proprilor înfrângeri.

Fără a fi exploatată dramaturgic, tema shakespeariană a urii-iubirii din Romeo și Julieta este punctată autoironic în secvența în care, văzând-o pe Olivia adormită buștean după o doză de somnifere (contra durerilor și insomniei cauzate de sevraj), Lorenzo (cronic deprimat, dar sănătos și fără chef de suicid) își trage patul lângă al ei și înghite și el, ”din solidaritate”, câteva pastile.

Totuși, Olivia îi pare lui Lorenzo o femeie puternică și atrăgătoare, ocupând treptat în plan fantasmatic rolul mamei. Între cei doi nu se dezvoltă imediat dialogul: Lorenzo ascultă muzică la căști, are grijă de cutia cu colonia de furnici, cumpărată de la terariu și citește un roman cu vampiri și o carte de entomologie, pe deplin mulțumit de singurătatea lui. Iar Olivia nu pare deloc interesată de ciudățeniile agorafobe ale fratelui, care i se par naturale și prin care probabil că a trecut și ea cândva. Asta îl deschide comunicațional pe Lorenzo, care nu se mai simte studiat ca un pacient sau ca o insectă.

Complicitatea aceluiași ascunziș, atracția difuză a sexualității Oliviei, relația complicată dintre părinți, care le produce amândurora suferință, îi face pe cei doi să-și descopere pentru prima dată condiția de frate, în toată adâncimea și intimitatea ei ancestrală (care nu mai frizează incestul, ci mai curând îi revelează acestuia natura mitică din subtextul altor filme ale regizorului).

În final, cei doi dansează pe muzica în versiune italiană a lui David Bowie, Space Oddity – singura reverență față de anii fremătători ai epocii hippie, cu toate că întregul film este infuzat de, chiar construit pe această nostalgie! Nicăieri azi, versurile siropoase ale single-ului din 1969 ”Dimmi ragazzo solo dove vai, perche' tanto dolore? / Hai perduto senza dubbio un grande amore” nu ar exploda mai emoțional, după o oră și jumătate de tensiuni și contemplații vagi, închise între patru pereți și aproape neacompaniate melodic, ca în finalul filmului lui Bertolucci. Un film fără mari amoruri și dureri paroxistice (acestea sunt, cum am spus, doar in nucce), dar care conturează, cu siguranță, cum dulce-autoironic insinuează refrenul muzical, trecerea într-o nouă vârstă: ”No ragazza sola, no no no, / Stavolta sei in errore / Non ho perso solamente un grande amore / Ieri sera ho perso tutto con lei”.

Revenit la lumină după o săptămână de claustrare, ca odinioară Antoine Doinel din 400 de lovituri, evadat din colonia de reeducare, Lorenzo dă semne că își va găsi propria voce. Un prim plan cu chipul băiatului, transfocat la fel ca odinioară cel cu chipul lui Jean-Pierre Léaud, aduce o discretă reverență clasicului film al lui Truffaut.