”Matei, copil miner” și dificultățile realismului poetic

Articol apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 11 ianuarie 2014

Filmul de debut în lung-metraj al Alexandrei Gulea, Matei, copil miner se înscrie într-un filon destul de rar vizitat de tinerii cineaști români, acela al investigației sociale. Gen dificil din toate punctele de vedere și mult mai greu de cristalizat estetic decât ”minimalismul autoscopic” al main-stream-ului românesc festivalier, ajuns de bună vreme la manierism și autorepetiție. Cu atât mai mare este meritul tinerei și ambițioasei regizoare de a se avânta într-o zonă în care succesul nu se obține cu una-cu două. Este adevărat, atu-ul principal al cineastei (editor de imagine, scenaristă, regizoare) este experiența în domeniul documentarului social, în care a abordat zone atât de puțin ”feminine” și de ”urbane”: sate de țigani lăutari (Azi eram frumoasă, jună), cămine de psihiatrie izolate (Dumnezeu la saxofon, dracu la vioară - film cu o carieră festivalieră respectabilă).

Valea Jiului, locul acțiunii peliculei, este investigată de Alexandra Gulea vreme de patru ani, cât durează - potrivit declarațiilor producătorului Thomas Ciulei - realizarea filmului. Atașamentul față de locuri și oameni se simte: unghiurile și obiectivele de filmare nu sunt ale turistului, ci ale localnicului, personajele, actori neprofesioniști, inclusiv protagonistul Alexandru Czuli, cu tot inefabilul lui, sunt ”de acolo” - iată câteva premise ale autenticității, care, însă, nu vor fi puse în valoare pe măsură.

Filmul reia teme sociale dureroase, nu o dată exploatate de cinema-ul nostru recent, în producții foarte diferite valoric și mai ales ca impact: tema copilului abandonat de părinții plecați la muncă în străinătate (Eu când vreau să fluier, fluier, Week-end cu mama, Periferic), tema spațiului lumpen-proletar fără ieșire (Prea târziu, Ceva bun de la viață) și, ca o concretizare a primei, tema cea mai delicată și dificilă, a copilului sacrificat (Noro, Umilință). Din simpla enumerare a acestor filme vedem cât de labilă este granița dintre succes, mediocritate și catastrofă în cazul complexelor problematici neorealiste, devenite tot mai greu accesibile pe măsura avansării tinerilor noștri cineaști în mediile autosuficiente și claustrate ale ”culturii urbane”.

Filmul Alexandrei Gulea povestește viața unui băiat de 11 ani dintr-o localitate minieră, abandonat de părinți și crescut de bunicul său. Matei învață bine și este pasionat de entomologie dar, în urma unui act de bravadă făcut împreună cu alți colegi pentru sfidarea unei profesoare obtuze, este exmatriculat. Într-o criză de depresie, fuge de acasă la București, direct la ținta visurilor sale: Muzeul Antipa. Aici petrece o noapte ”magică”, apoi se reîntoarce acasă, unde surprinde moartea bunicului și întoarcerea mamei sale, care îi propune să îl ia în Italia, dar băiatul refuză și ajunge la un centru de plasament. Scenografia fastuoasă și stranie a muzeului în nocturnă, împreună cu povestirea hasidică, recitată netam-nisam de paznicul muzeului, tind să adauge o coloratură magică tristei povești, dar nu reușesc să se lege cu restul atmosferei și subiectului.

Ce-i lipsește filmului? Tensiunea psihologică și ritmul, știința de a tăia ”burțile” povestirii și cea a găsirii finalului (cel cu pomi înfloriți, amintind nefericit de Noro, aduce un patetism dulceag, de care autoarea știuse până atunci să se ferească). Alexandra reușește să evite capcanele corectitudinii politice ”de ochii lumii” (în care cad câteva dintre filmele mai sus enumerate), păstrând în același timp lirismul și empatia față de personaje, dar intră în impas în momentul impactului dintre documentar și ficțiune: atât dramaturgia, cât și scenografia realismului magic, inserată la un moment dat, funcționează defectuos. Mai ales dramaturgia. Dacă personajele principale (băiatul, bunicul, ciobanul Isidor) sunt veridice și tratate cu toată seriozitatea și sunt destul de firești în contextele lor de viață (în special Matei, alias Alexandru Czuli), integrarea lor în ansamblul poveștii, în special în episoadele dramatice suferă din pricina proastei relaționări cu celelalte personaje, al căror joc nu este suficient controlat regizoral. Dacă în momentele de solitudine eroul principal are autenticitate și relația lui cu mediul este vibrantă (direcția de imagine semnată de Reinhold Vorschneider fiind un atu major în acest sens), secvențele de joc efectiv, de interelaționare între personaje (episodul conflictului de la școală, relația lui Matei cu colegii de clasă, tirada punitivă a bunicului) sunt false și stereotipe.

Chiar dacă Alexandrei Gulea încă îi lipsește experiența lucrului cu actorii, seriozitatea, sensibilitatea și disciplina de care dă dovadă sunt premisele depășirii acestui neajuns, în caz că cineasta va dori să continue direcția filmului de ficțiune, iar curajul ei de a aborda subiecte și stilistici din afara schemelor de succes ale cinema-ul autohton arată o personalitate ambițioasă, caldă și puternică, o posibilă nouă voce a filmului românesc.