Este
surprinzătoare, în amalgamul eteroclit și polarizat al industriei
multimedia postmoderne, revenirea printre noi a cinematografului mut
- nu în forță, ci în vârfurile picioarelor, discretă, dar
glorioasă, adică regală, aducând cu sine însemnele de noblețe
ale epocii ”Marelui Mut”. Triumful fulminant de acum doi ani al
melodramei mute alb-negru Artistul
(regia Michel Hazanavicius), ce a adunat 5 Oscaruri și alte 120 de
premii, a redeșteptat în mediile profesioniștilor și iubitorilor
de film un anumit tip de sensibilitate (grosolan numită vintage),
ce părea iremediabil condamnantă la rafturile prăfuite ale
arhivelor.
Încurajat
de succesul cu mult peste așteptări al peliculei franceze din 2011,
spaniolul Pablo Berger, un regizor destul de puțin cunoscut, dă
curs unui vis de al său de mulți ani, acela de a monta celebrul
basm al fraților Grimm în arena legendarelor lupte cu toreadori.
Trei mituri, trei nostalgii se reunesc în această montare: unul din
cele mai frumoase basme europene și ale lumii (basm vizitat frecvent
de artele spectacolului), un brand (controversat) al etnosului iberic
(pe care fanatismul mișcărilor ecologiste îl va răpune, cu
siguranță, în scurtă vreme) și mitul marelui cinema fără glas,
în care chipurile pudrate aveau destulă tărie și consistență
sufletească,
pentru a crea poezia de dincolo de cuvânt. Mitul frumuseții
feminine care învinge ura și invidia, mitul curajului dionisiac și
mitul - mai nou - al imaginii iconice a sufletelor tari, ce răzbate
dincolo de cuvânt.
În
viziunea regizorului-scenarist, conjuncția celor trei este guvernată
de poetica imaginii și, în general, de stilistica marilor melodrame
mute, așadar cuvântul de forță îl au direcția de imagine
(semnată de Kiko de la Rica) și în particular chipurile actorilor,
mai ales cele feminine
(Macarena Garcia, Inma Cuesta, Maribel Verdu, Angela Molina), de o
expresivitate și puritate nemaiîntâlnită
în cinematograful contemporan, care ne trimit direct la marile
repere ale filmului mut (Berger se raportează în special la
maestrul inegalabil al ”mutului”, Abel Gance).
Dar
ce au în comun gingașa Albă ca Zăpada cu sângeroasele lupte de
toreadori? Pesemne, grația și frumusețea de foc a femeilor care îi
iubesc pe curajoșii
luptători ai corridelor, ca și picăturile de sânge căzute din
degetul reginei-mame (din basm), care o inspiră să ceară de la
Dumnezeu o fiică frumoasă și strălucitoare ca sângele
în zăpadă. În film, acestea se transpun în povestea fiicei
orfane a unui toreador ajuns infirm în urma unui accident în
corridă, care, pierzându-și soția la naștere, își neglijează
fiica și se însoară cu infirmiera arivistă care îl îngrijește.
Clișeul mamei vitrege uzurpatoare și al fiicei urgisite se dezvoltă
pe făgașul poveștii; din fidelitate față de părintele
persecutat, fiica alungată din cămin îi urmează cariera și este
adoptată de un circ ambulant de șapte pitici-toreadori, care o vor
apăra cât vor putea de uneltirile mamei vitrege, pentru ca tot unul
dintre pitici să tenteze la postura de prinț salvator (soluție
insuficient conturată regizoral, care creează și confuziile din
final).
Rețeaua
simbolică a filmului nu este atât de coerent structurată ca cea a
basmului, și nici narațiunea, care are scăpări (finalul obscur,
circumstanțe insuficient explicate) sau chiar gafe mărunte
(invocarea gratuită a unor imagini-cheie din basm, lăsate
abandonate), dar acestea pot rămâne neobservate de
spectatorul sedus de frumusețea imaginii și de vraja atmosferei de
altădată a filmului silențios. O atmosferă formată din ”valori
ale trecutului”, inserate onest din etica ”marelui mut” pe
pelicula din 2013 - noblețe, sentimente profunde și bine definite
și conflicte puternice, animate de gestica actoricească și de o
știință de altădată a iluminării chipului și mizanscenei,
bazată pe plastica luminii și clarobscurului, făcute să ajungă
la inima spectatorului nemediate de cuvânt. Toate acestea provoacă
un tip de receptivitate în fața ecranului, pierdută odată cu
apariția sonorului: emoțională și nu rațională, empatică și
lipsită de suspiciuni, gata a se contopi cu imaginea de pe ecran,
mult mai aptă a crede în cele arătate de peliculă, asemănătoare
receptivității de tip religios a omului în fața icoanei.
Rătăcită
printre noiane de animații 3D de basme digitalizate, care mai de
care mai spectaculoase și mai agitate, pe nedrept trecuta sub tăcere
în România Blancanieves
a lui Pablo Berger (distribuită de Transilvania Film) ne amintește
că iconicitatea este un atribut al imaginii filmice, cel mai bine
păstrat de ”marele mut”. Iar căldura și candoarea pe care
filmul le degajă îl face un candidat numai bun printre peliculele
de privit de toată familia în serile de tihnă ale Crăciunului.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu