Când doi coloşi se întâlnesc: Wajda şi Walesa

Cronică la filmul ”Walesa: omul speranţei ”, publicată în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 iunie

  

Pentru cei mai mulți cinefili, numele lui Andrzej Wajda este sinonim cu cinematograful polonez. Fidel cauzei pentru care a luptat o viață - cinematograf de artă, angajat în numele demnității, democrației și patriotismului -, venerabilul regizor de 88 de ani își încununează cariera cu un nou film, realizat în 2013, dedicat memoriei lui Lech Walesa. Legendar inițiator al celei mai ample mișcări sindicale postbelice din Europa, care a adus o lovitură decisivă Blocului Răsăritean, Walesa s-a impus în fața națiunii sale și a întregii lumi ca simbol al luptei anticomuniste și de eliberare de sub dominația sovietică. 

 

Personalități la fel de puternice, abile, harismatice și îndârjite, se pare că Wajda și Walesa se meritau unul pe altul. Astfel încât pentru veteranul filmului politic polonez, o biografie a lui Walesa era cel puțin necesară - este ceea ce mărturisea regizorul ziarului The Guardian în 2011. 

 

Preocupat în mod constant de dialectica istoriei și a personalității umane angrenate în procesele istoriei, Wajda nu și-a propus o glorificare a celui mai sonor nume politic al Poloniei postbelice, ci pătrunde, ca de obicei, în culisele istoriei și personajului său, pe care încearcă să le decorticheze. Dar nu o mai face cu dezinvoltura și tranșanța cu care ne-a obișnuit (să ne amintim doar de Danton - 1983, o necruțătoare radiografiere a Revoluției Franceze, sau de cel mai recent film al său văzut în România, cutremurătorul Katyn - 2007). 

 

Intitulându-și biopicul (citește: film biografic de ficțiune) Walesa: omul speranţei (Walesa. Czlowiek z nadziei), Wajda își încununează astfel memorabilul diptic Omul de marmură (1977) - Omul de fier (1981) - cronici biografice a două epoci definitorii ale socialismului polonez, fără a se ridica, însă, la nivelul artistic și de problematizare al acestora. 

 

Filmul este construit din mai multe planuri temporale și racursuri analitice asupra protagonistului - ”dialectică” specific wajdiană -, dar tocmai susținerea unei perspective atât de complexe, sinteza operată asupra planurilor, abilitatea relaționării lor și a tezelor rezultate - aspecte esențialmente scenaristice - lasă de dorit. E adevărat, scenaristul filmului, Janusz Glowacki (emigrat de multă vreme în SUA, dar cu o carieră destul de modestă) nu este tocmai Aleksander Ścibor-Rylski (scenaristul Omului de marmură și al ”celui” de fier, unul din scenariștii cei mai reprezentativi și premiați ai Poloniei). Aceasta explică reflectarea cam cețoasă a frescei istorice (un amalgam de fapte, iar nu de direcții) și ușoara confuzie a discursului ideatic de ansamblu - total ”newajdiene”, aceste abordări ar fi putut, în cazul fericit, contura o scriitură mai pronunțat-realistă în duhul lui Ken Loach, dar și o astfel de opțiune ar fi reclamat o selecție mai exigentă a faptelor și o introspecție mai coerentă a personajului. 

 

Oriana Fallaci cu Lech Walesa, martie1981

Biografia liderului Solidarității este urmărită din perspectiva interviului luat acestuia la apogeul carierei sale politice, în 1981, de Oriana Fallaci (jurnalistă de reputație internațională, cunoscută pentru interviurile cu personalități politice proeminente, ca Indira Gandhi, Gaddafi, Yasser Arafat, Deng Xiaoping, Kissinger, Khomeini, precum și pentru trei cărți împotriva Islamului). Jurnalistă combativă, produs feminist al ”tinerilor furioși”, aceasta încearcă să ”demonteze” cu întrebări psihologice subversive ascensiunea fără precedent a mișcării sindicale și a liderului-simbol al acesteia. ”Când ați simțit că sunteți lider? Cine v-a învățat să gândiți așa?...” Chestionarul declanșează un interesant filon conflictual al celor două personalități proeminente, conflict de autoritate pe care derularea biografiei și a frământatei frescei istorice îl elimină din scenariu, dar... fără să-l înlocuiască cu un alt conflict. Dacă în majoritatea filmelor wajdiene polarizarea ideologică este foarte vizibilă și bine speculată dramaturgic, aici ea practic lipsește. 

 

Filmul se derulează ca o alternare de planuri retrospective, cu tușe ironic-simpatetice cam neclar accentuate asupra personajului principal (întârzierea la greva pe care o conduce, comandarea aplauzelor mulțimii, o mulțumire de sine uneori fără acoperire), zăbovește mult asupra vieții exemplare de familie, accentuând redundant factorul de sprijin al soției, fără însă a urmări situațiile dramatice care să evidențeze caracterul proeminent al personajului și formarea acestuia. 

 

Dintre determinismele lidership-ului politic, reținem din film revolta și ura (față de ”sistem”), curajul, talentul de a vorbi în public și a electriza masele (convingător susținute de actorul protagonist Robert Wieckiewicz), mai puțin dragostea de oameni, ambiția personală și abilitatea jocului cu sistemul (la care se face aluzie, dar pe care nu le vedem), fără de care orice traiect politic cedează prea repede.