Oliveira în două parabole vintage

Apărut în Lumina Literară și Artistică nr 3/iunie 2014 (pag. 4)

La cei 105 ani ai săi împliniți (în decembrie 2013), Manoel de Oliveira continuă să fie catalogat, de peste un deceniu, ca cel mai vârstnic regizor de film în activitate; eticheta poate fi simplificată, probabil, deja la pur și simplu cel mai vârstnic cineast al lumii... Secretul longevității sale biologice și profesionale, care sfidează ingratitudinea morală a platourilor de film, e datorată, se pare, modestiei, optimismului și serenității imperturbabile (de secol XVIII, aș zice), dar și credinței (în steaua sa și în Dumnezeu), cu care seniorul filmului portughez s-a deprins să traverseze istoria... de la cinematograful mut (în perioada căruia debuta, în 1931) și până azi. 

 

Prezența a două filme relativ recente ale maestrului (Excentricitățile unei blonde - 2009, respectiv Straniul caz al Angelicăi - 2010) la ediția din acest an a Festivalului Filmului European de la București (sărac în nume de clasici) a fost o reală plăcere. Pentru cunoscători, căci iubitorii de senzații tari sau originalități tranșante vor fi fost, ca de obicei în cazul lui Oliveira, deconcertați. 

 

Deconcertante sunt simplitatea clasică, sentimentalismul și banalitatea poveștilor depănate cu siguranță stilistică, aristocratică lejeritate și fără complexe față de propriul anacronism, pe care-l autoironizează cu finețe. Anacronismul nu este la Oliveira un handicap, ci teză asumată, cuvânt de forță; aproape la fel ca la Aki Kaurismaki, de care-l apropie spiritul, nu și estetica, mult mai pregnantă la cu mult mai tânărul cineast finlandez. 

 

Ambele filme (scrise și regizate de centenarul maestru) sunt melodrame cu story-uri simple, care vorbesc în termeni nostalgici despre handicapul cel mai mare (în ochii regizorului) al societății contemporane: pierderea capacității de a iubi, a aureolei de puritate și ideal care înveșmânta odinioară iubirea și care le conferea îndrăgostiților puterea de a muri pentru celălalt, fidelitatea și celelalte virtuți, considerate de cei mai tineri (critici, spectatori, cineaști) ca inacceptabile. 

 

Asemeni unui Cervantes, frumosul bătrân vrea să-și convingă publicul să îndrăznească a crede în romanul cavaleresc. Tristețea obstinată a lui Don Quijote este cea care-l determină să-și sfârșească mai toate poveștile fără happy-end, ceea ce nu înseamnă disperare, ci o nobilă sfidare adusă ipocriziei hollywoodiene, dar mai ales transmutarea speranței pe planul idealului. 

 

Maestrul este conștient că discursul său demodat are mici șanse de a fi crezut, așa că adaugă cu tandră discreție și umor anacronisme stilistice, care-i sunt foarte dragi: reverențe față de inocentele fantezii erotice ale filmului mut cu Zburători (în drama cu nuanțe de thriller Straniul caz al Angelicăi) - pertinentă replică la kitch-ul funciar al romance-ului cu vampiri; respectiv, în Excentricitățile unei blonde, caligrafiază în stil postromantic gesturile cast-edulcorate ale iubitei-fetiș, care flexează cochet gamba la oferirea primului sărut, dar cedează moral în fața unui inel cu briliante, spre disperarea logodnicului puritan, care se simte nevoit, potrivit convențiilor, să rupă logodna. 

 

Umorul acestei din urmă povești (adaptare după un roman de Eça de Queiroz) e în afara poveștii, ține de metatext. El provine din transpunerea literală a mentalităților de mijloc de secol XIX (logodnă contractată, castitate și îndelungă așteptare premaritală, munca ”eroică” a logodnicului sărac, plecat departe, pentru câștigarea dotei de nuntă, obligația de întreținere a soției) în haine de sfârșit de secol XX. Dacă în general adaptările după clasici recitesc contextul epocii vechi potrivit paradigmei postmoderne, bagatelizând, de fapt, valorile clasice, Oliveira face taman pe dos: el propune (post)modernității sistemul de valori și modul de gândire al clasicilor. La fel ca și Charlot, Ozu sau Aki Kaurismaki, Oliveira este asumat și coerent anti-postmodern, chiar anti-modern, adică esențialmente aristocratic. Ca foarte puțini în cinema. Cel din toate timpurile, evident. 

______________________________________________________ 

Despre "Un film vorbit" (Um filme falado), o alta peliculă a maestrului Oliveira, am scris în ziarul Curentul nr. 234(1815) din 11 octombrie 2003, într-un articol intitulat: Simplu, duios, răscolitor - despre Europa. Poate fi accesat în arhiva ziarului: http://arhiva.curentul.ro:81/2003/curentul.php?numar=20031011&art=41786, ori poate fi citit (recuperat  din această arhivă) mai jos. 

Un viitor sub semnul întrebării: Simplu, duios, răscolitor - despre Europa

 

Prezentat anul acesta in competitie la Festivalul de la Venetia, invitat de doua ori in Romania (la interval de numai o luna!) de Sarbatoarea Filmului Francez si de Dakino, Un film vorbit (Um filme falado) al celebrului nonagenar portughez Manoel de Oliveira este un film despre care se vorbeste. Simplu, duios, rascolitor. Un film in care abia cadrul final iti aduce justa perspectiva asupra intamplarilor desfasurate, obligandu-te la rememorare si la reevaluarea cotidienitatii, a gesturilor simple, a spectacolului vietii. Fara ca pentru aceasta regizorul-scenarist sa triseze. Un film in care personaje bine educate vorbesc despre istoria civilizatiei, despre familie, cariera si ideal, dar tot vacarmul de vorbe spirituale si bine temperate se izbeste de zidul implacabil al mortii. Un film in care moartea nu bate la usa, nu se lasa presimtita, dar, la un moment dat, deturneaza (sau nu?) intregul curs al evenimentelor, al gandurilor, al istoriei. Un film in care... 

 

Rosa Maria, o tanara si delicata profesoara de istorie, calatoreste cu vaporul impreuna cu fiica ei, intr-un lung voiaj din Portugalia spre Bombay, pentru a-si intalni acolo sotul. Calatoria, unica pentru amandoua, este folosita drept prilej pentru a face o incursiune in marile momente din istoria lumii. Escalele: Marsilia, Neapole, Pompei, Atena, Istanbul, piramidele Egiptului, Arabia - sunt tot atatea repere care au determinat, la vremea lor, destinele Europei. Fiica intreaba, cu curiozitate de scolarita atenta, mama raspunde, cu rabdare si acribie. Lucruri generale, care nu mira, nici nu plictisesc prea tare, pe care le-am stiut cu totii odata. Fara excentricitati, fara apocrife, fara teze. Pentru ele este o sarbatoare, in primul rand a vazului. Pentru noi, un road-movie cam didacticist, relaxat, un fel de mini-Teleenciclopedie, pe langa care gratia cuminte si relatia perfecta, dar abia schitata dintre mama si fiica, suplinesc cumva lipsa conflictului filmic. Imaginea nu este nici ea prea darnica cu spectatorul: nava, surprinsa in doar doua incadraturi exterioare, ce se repeta ca un refren, camera nu se prea oboseste sa caute amanuntele arhitecturilor antice ori vreun unghi inedit. Pe Discovery poti gasi imagini mai interesante; aici, in schimb, se deapana cu noblete o veche istorie a lumii. A lumii noastre. Bazinul Marii Mediterane este leaganul civilizatiei europene, trebuie sa ne aducem aminte mai des acest lucru.

Actul doi. Interiorul vaporului, clasa I, tinuta de seara. Trei doamne in pargul varstei de mijloc, trei celebritati fac conversatie intelectuala la masa capitanului (John Malkovich), un american poliglot, necasatorit. Doamnele sunt si ele celibatare sau vaduve. Fara obligatii. Si poliglote. O cantareata grecoaica (Irene Papas), o italianca, fost manechin (Stefania Sandrelli), o prospera femeie de afaceri frantuzoaica (Catherine Deneuve). Fiecare trebuie sa spuna ceva despre el insusi, despre viata sa profesionala si sentimentala - este regula jocului, propusa de capitan. - E de mirare ca limba greaca nu se vorbeste in alte tari ale lumii, de vreme ce Grecia este leaganul civilizatiei. - Da, dar cuvintele grecesti au intrat in lexicul tuturor limbilor europene. Cu totii sunt aproape de varsta concluziilor. Se vorbeste sincer si detasat, aproape impersonal. Se enunta locuri comune, ca acela ca ”trista e viata fara copii”. Fiecare vorbeste in limba lui si toata lumea se intelege perfect. O societate ideala, aristocratica, fara griji. Modelul unei Europe unite (dialogand democratic, prenuptial si poliglot cu America lui John Malkovich!). Capitanul ii face curte stralucitoarei, dar glacialei frantuzoaice. Discutia se mentine insa in zona lingvisticii, a istoriei, a filozofiei politice. Globalizare, conditia femeii. Calm, politete, deschidere. Rosa Maria impreuna cu fiica ei sunt invitate la masa capitanului. La masa rotunda a celebritatilor apare cea de-a cincea limba, portugheza. Mecanismul multiculturalitatii isi reia cursul, dupa ce cele doua isi depasesc timiditatea. Mai ales ca gentilul capitan le arata simpatie. Dupa o ultima escala, acesta ii daruieste fetitei o papusa exotica. Un cadou nimerit, fetita ii promite papusii ca nu se vor desparti. Batrana cantareata grecoaica canta o romanta despre florile de portocal si trecerea anilor.

O veste neasteptata schimba cursul evenimentelor.

Actul trei. La ultima escala, un terorist a lasat la bord o bomba cu ceas. Echipajul nu are capacitatea sa o dezamorseze. Capitanul da comanda de parasire a vasului. Toata lumea trebuie sa coboare in barci. Toti alearga spre punte. Fetita si-a uitat papusa si, fara sa o observe nimeni, fuge in cabina s-o recupereze. Mama ii constata lipsa, o gaseste in cabina, cele doua alearga sa ajunga din urma echipajul, dar e prea tarziu. Barca de salvare a ajuns la cateva zeci de metri de nava si e prea periculos sa se intoarca. Chipul ingrozit al capitanului, strigand din rasputeri Sariti!. Vocea lui inghitita de valuri. Cele doua femei in noapte, tinandu-se linistite de mana, ca si cum ar privi un apus de soare, pe puntea vasului plin de lumini, imens cat un transatlantic. Un zgomot asurzitor, reverberat in ecou, urmat de contracampul contorsionat, luminat de explozie, al capitanului. Genericul final.

O intreaga istorie a lumii, derulata in fata ochilor unui copil, urmata de o moarte fulgeratoare. Cu toata dragostea mamei, cu toata simpatia adultilor. Fara suferinta si lacrimi, fara contorsionari, aproape o eutanasie. Un test al capacitatii de acceptare a hazardului? Un exercitiu al memoriei? O reconsiderare a clipelor si valorilor importante ale vietii, infinit mai pretioase decat clipa insesizabila a mortii, pe care nici nu o vedem, deci, poate ca nu exista? Ruperea de ritm dintre primele doua treimi ale filmului si ultima este atat de transanta, iar finalul, cazand ca o ghilotina, atat de neasteptat, dar atat de posibil (in ordinea cataclismelor), incat presiunea surprizei te proiecteaza in sens invers, pana la inceput. Memento mori ori carpe diem, ori un indemn intelept de traire a vietii in perspectiva clipei din urma? Cineastul nu se pronunta in fata dilemei lansate.

Un film despre iminenta si caracterul neasteptat al mortii? Un film despre valorile eterne - cultura, familie, limba si, mai ales, conversatie? Un imn adus civilizatiei europene, cea pe care o gasim doar in muzee? Ori un avertisment privind perisabilitatea aceleiasi civilizatii?...