Articol apărut (într-o formă ușor prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 august 2013
Grădina din strada Rozmarin (2005) |
În pofida vicisitudinilor recente sau mai vechi ale
artelor văzului, plastica sacră românească și-a demonstrat anul
acesta, parcă mai mult ca oricând, vigoarea, diversitatea și
profunzimea. Mă refer la arta hrănită nemijlocit
din arhetip și înveșmântată în duhul Bisericii, născută între
altar și pridvor și revărsată dincolo de acesta, pentru a
celebra liturghia de după liturghie și a vorbi, în tonurile
veacului, despre silabe de dincolo de veac.
Refuzând programatismul de care este uneori acuzată
(căci programatismul neasumat nu poate fi decât monocord), ea își
dovedește, aproape fără excepție, anvergura europeană, puterea
generativă și capacitatea de perpetuă înnoire a formei; de
înveșmântare a tradiției sacre și a Logosului divin în cele mai
curate dintre hainele veacului; capacitatea de a strălumina
prezentul pentru a desluși fibra divină din țesătura hainelor
veacului.
Cu astfel de artiști ai Cuvântului, ca Onisim Colta,
Sorin Dumitrescu, Marin Gherasim, Silviu Oravitzan, Dan Palade (dacă
mă gândesc doar la retrospectiva colectivă din 2012 de la
Mogoșoaia), Silvia Radu, Elena şi Marcel Scutaru (pe care i-am
putut revedea anul acesta în aceeași prestigioasă ambianță),
Horea Paștina (a cărui retrospectivă a sacralizat timp de o lună,
astă primăvară, spațiul expozițional de la Dalles), putem spune
că România nu e pierdută. Că spațiul vibratoriu al României
(cel puțin, al simezelor românești) rezonează, matur și
conștient, la frecvențe ale Verbului Divin, mult mai mult decât în
alte părți ale lumii...
Dintre toți cei enumerați, despre unii am scris; dar
de unul singur aveam un fel de ”sfântă reticență” să mă
apropii cu condeiul în mână; cu toate că, de Păresimi, mi-am
scăldat ochii și întreaga ființă cu nemistuită bucurie în
pânzele sale.
Despre maestrul Horea Paștina este greu de vorbit.
Oricât de bine te-ai simți primit în căldura blândă și plină
de simplitate a lucrărilor lui, ori, poate, tocmai pe măsura
înțelegerii stării elevate de bine și a sorgintei ei nemundane,
simți că stiloul trebuie să se oprească. Simți că rostirea
poate compromite esențialul de dincolo de cuvânt, care se naște pe
șevalet. ”Scoate-ți sandalele, că pământul acesta e...” - o
stare înrudită, de stânjeneală de propria bâlbă simte și
jurnalistul în fața lucrărilor lui Horia Paștina, obligat să
rostească cuvinte despre cele ce nu se spun. ”Că dacă se
spuneau, nu mai era nevoie de pictură...”, ar zice, simplu și
mucalit, orice artist adevărat al penelului și, cu el, desigur și
Horea Paștina – om extrem de reținut în cuvinte, ca toți
ardelenii, ca cei mai mulți dintre pictori, ca eremiții de taină
ai marilor orașe.
Maestru și avva, Horia Paștina întrupează cum nu se
poate mai bine condiția artistului rugător în cetate, definind o
stare unică de conștiință, în care mistica (abstractă sau
oarecare) se cristalizează în grația și geometria rafinată a
rugăciunii, modelând și transfigurând gestul plastic, până când
pânza se configurează după arhitectonica subtilă a Templului
dinafară ori a celui dinlăuntru. În special a ”omului lăuntric”.
Astfel că sintagma de ”artist isihast” își găsește cea mai
deplină și mai fidelă împlinire în persoana lui Horia Paștina,
de ca și cum pentru el ar fi fost creată.
Și
dacă mai mult de jumătate dintre artiștii enumerați (pleiada lor
e mai lungă) își construiesc opera strîns în jurul conceptelor
sacrului și structurilor simbolice ale ritului creștin, Paștina și
cei de o rudenie cu el preferă discreția și interiorizarea. El nu
ilustrează, nici nu recombină lexicoanele sacrului, nu ”predică”,
ci ”se lasă impresionat” de firescul miracolului cotidian,
micșorându-se pe sine. Lecția și starea de spirit a
impresionismului îi sunt aproape, mai ales în varianta ”post-”
a lui Bonnard, dar și prin cultul grădinii (edenice) în genere.
Mult mai conștientizat edenice ca a impresioniștilor. La fel,
minimalismul metafizic al lui Giorgio Morandi, la care ne trimite
paradigmatica (mai ales pentru critici) Cană
fără toartă, aproape
un pătrat gri pe fond gri, posibilă replică sapiențială la
maximalismul metafizic al lui Malevici, cu al său Pătrat
alb pe fond alb. Ce îl
mai inspiră pe Horia Paștina din istoria picturii? Probabil,
luxurianța inocentă a lui Rousseau-Vameșul, de ale cărui edenice
grădini (mult mai sălbatice) ne amintesc, de departe, câteva din
Grădinile din strada
Rozmarin (doar că
la Paștina grădina nu e cea a raiului primordial, ci e chiar curtea
îngrădită a Împărăției – răsădită cu flori, în
așteptarea Mielului-Mirelui). Și îl mai inspiră marile naturi
statice olandeze din perioada iconoclasmului protestant, care își
luaseră obiectele euharistice că temă centrală, exaltând la un
rafinament inegalabil poetica luminii lăuntrice.
Toate aceste lecții de limbaj sunt investite de
maestrul ardelean pentru a reda experiența unică a trăirii în
duh, a respirației transfigurate de har a ființei, în așteptarea
arătării depline a Luminii Cuvântului. Cu maximă simplitate și
totală lipsă de emfază. Aceste exigențe ascetice, vădite în
special în diapazonul cromatic, dar și în cel formal, mă duc cu
gândul la inegalabilul iconar medieval aproape uitat, Dionisie. Pe
cei doi, însă, îi apropie o aceeași atitudine îngenunchiată în
fața actului pictural și a lumii – lumii pline de prezența lui
Dumnezeu, aceeași interiorizare rugătoare, o smerenie și
disciplină artistică rar întâlnită (chiar și în arta icoanei)
și o măiestrie la fel de elevată de captare și înmagazinare (pe
pânză, în frescă...) a ”luminii înțelegătoare”.
Se zice că e o erezie punerea în comun a artei laice
cu cea a icoanei... câtă vreme lumina surprinsă de cele două e
funciar diferită. Dar când e vorba de pictarea aerului nepământean
din jurul obiectelor și al oamenilor, aer cristalizat, care în
icoană se numește aură, iar la Paștina e cel ce creează
luminiscența difuză a portretelor părintelui Stăniloae, ori pe
cea a grădinilor și interioarelor domestice, aflate mereu în
așteptarea Stăpânului, atunci cele două falii – sacrul și
”profanul” - ale iconicului (imaginalului) se reîntâlnesc.
Cinci secole pentru o reîntâlnire! În urma unor reîntâlniri ca
aceasta, arta lui Horea Paștina își dobândește pe deplin
atributul de pneumatoforă, iar iconicul icoanei și cel de pe
șevalet (nu orice șevalet!) învață să respire, împreună, din
aceeași răzbatere în lut a Increatului.
Mai multe lucrări ale artistului pe: http://www.stdb.ro/arta/pastina/pictura1.htm
Mai multe lucrări ale artistului pe: http://www.stdb.ro/arta/pastina/pictura1.htm
Un comentariu:
Poezia exprimata prin culoare !
Trimiteți un comentariu