PLATOUL DE FILMARE, POARTĂ SPRE CER? (cronică la ”BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE!”)

Noaptea Sfintelor Paști în închisoarea de la Mislea (cadru din film)

Există o taină a suferinţei. Puţini sunt dispuşi să o afle de bunăvoie. Cei mai mulţi o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă cu ea, o pun pe seama absurdului existenţei. Revolta raţiunii, declanşată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a înţelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăţa din durere. Şi totuşi, acesta este singurul ei rost: curăţarea de egoism, regăsirea solidarităţii umane şi reapropierea de Dumnezeu. Există oameni pentru care experienţa închisorii a fost calea de descoperire a adevăratei credinţe: doar supraomenescul poate birui subumanul. Mulţi dintre ei au preferat să rămână în anonimat. Unul dintre puţinii care au avut tăria să retrăiască în scris infernul închisorii, pentru a ne arăta cum, în inima credincioasă, iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântată fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorăm şi filmul omonim, semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu (scenariul: Nicolae Mărgineanu, Cătălin Cocriş, Tudor Voican), pe care avem bucuria să-l vedem pe ecrane.

Memoria gulag-ului românesc continuă să atragă lumea cinematografică, ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât de debusolat şi de supus derizoriului, ca cel actual. Formula “Tinerii trebuie să ştie”, devenită celebră prin legătura ei cu tot ce înseamnă pentru români “memorial al durerii”, nu va deveni niciodată o vorbă goală; doar că ea trebuie întotdeauna completată cu imperativul “a înţelege” (altfel, “a şti” poate deveni un coşmar). “A înţelege sensul suferinţei” - iată ce ne propune, spre deosebire de alte mărturii, poate mai zguduitoare, despre spaţiul concentraţionar (dar bazate numai pe “a şti”), filmul lui Nicolae Mărgineanu.

“Nu vreau ca acest film să fie văzut cu detaşare”, declara regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi văzut cu detaşare, după cum nu a fost văzut cu indiferenţă După-amiaza unui torţionar al lui Lucian Pintilie. Şi totuşi, cele două sunt opuse ca optică; este bine, aşadar, că apar la foarte scurtă vreme unul după celălalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu, nu se poate scrie ficţiune după viaţa din lagărele comuniste; cruzimea şi oribilul depăşesc puterile imaginarului iar, pe de altă parte, actul ficţiunii devine imoral, dacă ignoră mărturiile faptelor de viaţă – este ceea ce, pesemne, au intuit ambii regizori, când au simţit nevoia să recurgă la literatura memorialistică pentru a-şi configura scenariile. Doar că ceea ce şi-au propus să demonstreze, din punct de vedere etic, este total diferit. Unul caută unghiul torţionarului (abordare inedită în filmografia românească a gulag-urilor şi rarissimă în literatura corespunzătoare), celălalt, pe cel al victimei. Unul sondează limitele bestialităţii şi ale degradării omeneşti (şi a “lipsei de conştiinţă româneşti”, cum declara), celălalt este interesat, dimpotrivă, de posibilităţile de supravieţuire morală şi zidire sufletească oferite de închisoare. Unul, pentru a-şi înţelege personajul, se scufundă în mâlurile psihanalizei patologicului, celălalt se străduieşte să se înalţe pe culmile misticii creştine ale iubirii vrăjmaşilor. Pintilie lucrează cu furie, adulmecă cu voluptate toate aspectele abominabilului şi ale malignului, pe care se forţează şi ne forţează să le privim; pus la zid, asfixiat, omenescul caută evadare într-o dimensiune superioară cunoscută şi o găseşte în estetic; evadarea nu are, însă, şi o dimensiune noetică (implicit, etică) şi iată că esteticul se colorează, evident, de sarcastic.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre al cărui film vom scrie mai mult). El urmăreşte nu electroşocul, ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuză istoria, ci încearcă să înveţe din ea; nu caută anomalia (fie a şi estetizată), ci posibilitatea păstrării normalităţii în condiţii anormale, rezistenţa la rău prin cuvântul lui Dumnezeu. Drumul său este mult mai greu, în primul rând pentru că îşi propune o experienţă imposibil de înţeles fără a fi asumată, în al doilea rând, datorită dificultăţii de a-şi găsi o echipă pe măsură. “Ca cineast, este cea mai mare încercare pe care am avut-o vreodată” – declară regizorul. A evoca suferinţa a mii de oameni nevinovaţi nu mai este o problemă actoricească sau regizorală, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul şi întreaga echipă înţeleg acest lucru şi se apropie de film în stare de rugăciune. “Prima zi de filmare la Jilava am început-o cu o slujbă de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo“ – declară regizorul. De aici începe miracolul. Această tensiune spirituală nu s-a risipit în timpul filmărilor, ci s-a accentuat, prin deşteptarea sufletească a fiecăruia: actorii, chiar şi figuranţii învăţau împreună experienţa Crucii, dorind să se împărtăşească măcar pentru o zi de suferinţa celor care pătimiseră acolo. “Îmbrăcam acele zeghe cu o asumare a suferinţei, ne părea rău când trebuia să le dăm jos” – povesteşte Maria Rotaru, una dintre actriţele care au avut un rol secundar în film. O altă dimensiune a creaţiei actoriceşti s-a deschis. Şi, cum pelicula păstrează totul, vor avea şi spectatorii ocazia să se împărtăşească de o altă dimensiune a creaţiei cinematografice. A ieşi din sala de proiecţie în stare de rugăciune. A păşi pe platou în stare de rugăciune... Pot fi rampa ori platoul de filmare o poartă spre cer? De unde acest miracol?

În primul rând, din împărtăşirea memoriei aceloraşi fapte, de către clasicul lanţ scenarist-regizor-actor, lanţ care funcţinează, în esenţă, pe bază emoţională. Este marele miracol al teatrului, preluat şi de film, cel care dă viaţă unui text sau ridică la putere un fapt de viaţă. Acest lanţ emoţional, pnevmatic - pe care, în cazul de faţă şi nu numai, trebuie să-l completăm cu încă o verigă esenţială: aceea a autorului textului – se bazează pe miracolul împărtăşirii aceleiaşi experienţe fundamentale, pe binomul “a dărui/a primi”, în fine, pe dorinţa actorului de a îmbrăţişa şi el crucea purtată de autor.

Ne întrebăm de ce astăzi teatrul şi cinematograful, mai ales, se sufocă? Pentru că numai iubirea dă viaţă. Pentru că numai un text izvorât din iubire (cu toate implicaţiile ei, enunţate de celebrul verset paulin), poate fi capabil de a deştepta iubirea în lectorii săi, iubirea com-pătimire, iubirea teandrică şi poate da naştere unui spectacol-rugăciune, unui film-rugăciune.

Cum reuşesc Nicolae Mărgineanu împreună cu echipa sa să ridice atât de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximă seriozitate a temei suferinţei şi a persoanei umane şi, în acelaşi timp, coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare spasmodică, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micşorare a propriei personalităţi artistice în faţa misterului celuilalt, în faţa realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu mărgelele de sticlă, prilej de exerciţiu estetic ori de punere în ecuaţie a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de serios ca şi viaţa. Orice iniţiere se face prin conştientizarea nimicniciei propriei persoane în faţa misterului. Or, Nicolae Mărgineanu nu “iniţiază” pe alţii, păstrându-se pe sine în afară, ci participă şi el la mister, “se iniţiază” şi el în tainele aspre ale detenţiei, cot la cot cu actorii şi spectatorii. “Dacă nu sufăr împreună cu semenul meu, nu-i sunt de nici un folos” – ne învăţa părintele Constantin Galeriu. Nichita Stănescu spunea că moşeşte sensuri în cuvinte; tot aşa, Nicolae Mărgineanu declara că, în faţa zidurilor impregnate de suferinţă de la Jilava, nu se simţea decât un simplu translator... El nu operează comutaţii semantice, ci încearcă, cu smerenie, să descopere sensurile existente; nu face alchimie artistică, pentru că respectă chimia (adică seva) realului.

Filmul este structurat ca o suită de secvenţe extrase din materialul narativ al cărţii-sursă, care urmăresc destinul autoarei, Nicoleta Valeria Bruteanu (devenită mai târziu, în Franţa, Nicole Valery Grossu). În stilul său bine cristalizat, regizorul evită excesele metaforice, dar şi pe cele naturaliste, practicând un limbaj realist şi sintetic, bazat pe observaţia psihologică a relaţiilor interumane din mediul concentraţionar; adesea, vocea cineastului se retrage, pentru a lăsa cuvântul autoarei; filmul câştigă, astfel, autenticitatea preţioasă a documentului, fără a pierde potenţialul de generalitate oferit de ficţiune.

Admirabilă a fost, după cum spuneam la început, ţinuta profesională şi umană a actorilor, începând cu protagonista (interpretată de Maria Ploae) şi până la figuraţie. Nici pentru actorii maturi, nici pentru debutanţi interpretarea detenţiei n-a fost un joc, ci asumarea pătimirii confraţilor mărturisitori, pe a căror jertfă s-a construit prezentul pe care îl trăim azi. Actul actoricesc n-a fost unul de “interpretare”, ci unul de retrăire. Martiriul nu se “interpretează”, ci se trăieşte ori, pe scenă, se retrăieşte; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. “Îmi propusesem să încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole” – se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi susţin atitudinea. “Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul aparte, desprinsă, parcă, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cărţii” – declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar; cei care cunosc atmosfera obişnuită de pe platourile de filmare înţeleg cât de greu este de atins acest lucru. “La început mă apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea interveni din cauza lipsei totale de confort şi iată, ne pomenim într-o atmosferă de smerenie faţă de cei care au suferit aici... Eram uimiţi cu toţii de atmosfera minunată care se instalase în celulă: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o solidaritate între «deţinutele» noastre” – povesteşte regizorul. Chiar şi actriţele de figuraţie erau fericite că au trăit, măcar pentru o zi, acea experienţă: “Am îmbrăcat şi noi acele zeghe...”.

Pelicula nu iartă, dar nici nu uită; toată această solidaritate umană s-a întipărit pe peliculă şi este, cred, cel mai elocventă în secvenţa nopţii de Paşti a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor “deţinutelor” cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă şi rece “Hristos a înviat” exprimă (pentru mine, cel puţin) cele mai autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe ecran. Da, am văzut actori fericiţi...

-----------------------
Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=gY7VDiYgmIs

Dacă doriți, puteti să vă exprimați interesul față de eveniment pe pagina FB a cursului:

https://www.facebook.com/events/222126562334365/

si pe cea a Universitătii Ioan Dalles:

https://www.facebook.com/events/222126562334365/

 

Continuăm cursul de cultură și educație cinematografică de la casă către casă !

In această perioadă de mare încercare pentru poporul român și pentru întreaga lume, în care o urgie mondială îi sechestrează pe oameni în case, înghețând poduri de comunicare care păreau imuabile într-un mod cum nu ne-am fi închipuit vreodată, în singurătatea casei sau a biroului, devenit pustiu, vrând-nevrând ne întoarcem privirea către lăuntrurile noastre sufletești: ce vom găsi în sufletele noastre? în familiile noastre ? în zestrea preocupărilor noastre ? în singurătățile noastre ? la colegii noștri cuprinși de angoasă ori de dezorientare? Cum ne păstrăm fața senină, cînd nu mai reușim să ne vedem față către față? Sunt zile când repere stabile de-o viață sau chiar de veacuri se șubrezesc și amenință să se năruie. Puține sunt cele care subzistă sau reușesc să înflorească. Sunt zile de mare criză, cum omenirea nu a mai cunoscut până acum… Și totuși, atît de mult depinde de noi, de modul cum ne comportăm în aceste momente!
Unii încearcă pur și simplu să se deconecteze, alții își îndreaptă privirea către tenebrele lor, iar alții spre lăuntrurile lor de lumină : rugăciunea, faptele bune, îngăduința aproapelui, cărțile și filmele elevate, prietenia și fraternitatea umană - într-un cuvânt, către tot ceea ce ne înfrumusețează sufletește și ne apropie de Dumnezeu.
De aceea, în această perioadă de așteptare dramatică a Sfintelor Paști, și cursul nostru de cultură și educație cinematografică, întrerupt din motive obiective, se va orienta și mai accentuat, în varianta sa on-line (pe care îmi place să o numesc «de la casă către casă »),spre filmele de zidire sufletească prin credință.
Din programul deja stabilit am ales două pelicule care tratează explicit tema supraviețuirii prin credință în condiții extreme: «Binecuvântată fii, închisoare» și «Poarta albă», două capodopere ale lui Nicolae Mărgineanu despre Golgota neamului românesc din perioada opresiunii bolșevice; le-am adăugat o producție mai recentă a aceluiași autor, «Fals tratat de mântuire a sufletului», un lung-metraj de actualitate, care radiografiază raportarea societății românești de azi la aceeași perioadă a «Obsedantului deceniu», dezvoltând tema culpei, a trădării și a iertării, în cheia thrillerului politic și religios – un gen inedit la noi, care are toate șansele să atragă atât publicul larg, cât și pe iubitorii filmului istoric și de artă.

Cu acordul maestrului Nicolae Mărgineanu, vom posta pe situl Centrului Metropolitan de Educație și Cultură “Ioan I. Dalles”, gazda și organizatorul cursului, adresele de la care aceste filme pot fi vizionate on-line, alături de o prezentare a filmului făcută de mine, mai amplă decât cele cu care v-am obișnuit pînă acum în paginile de eveniment de până acum. Filmele vor putea fi vizionate la orice oră, atît de cursanții înscriși, cât și de oricare alți cinefili.

Să sperăm că Dumnezeu se va îndura de noi și vom reuși să ne revedem - dascăli și elevi, profesori și cursanți, copii și bunici, prieteni și rubedenii, oameni ai acestei țări, față către față, sănătoși și luminoși, așa cum se cuvine oamenilor buni, puși pe gânduri și fapte înălțătoare.

-----------------------

Dacă doriți, puteti să vă exprimați interesul față de eveniment pe pagina FB a cursului: 

https://www.facebook.com/events/222126562334365/

si pe cea a Universitătii Ioan Dalles:

https://www.facebook.com/events/222126562334365/

Dreptate în lanțuri de Dan Pița, 5 martie 2020, la Dalles

Scenariu: Dan Pița, Mihai Stoian. După cartea „Reabilitarea unui haiduc. Pantelimon” de Mihai Stoian. Cu: Maia Morgenstern, Victor Rebengiuc, George Alexandru, Claudiu Bleonţ, Ovidiu Iuliu Moldovan. Dramă socială. 116 min. Un țăran român din sec. XIX alege calea haiduciei pentru a lupta împotriva nedreptății sociale. Premiul ACIN, 1984  pentru regie și interpretare masculină (Ovidiu Iuliu Moldovan); Diplome de onoare ACIN (Claudiu Bleonț și Petre Nicolae). Premiul special al juriului și premiul de interpretare masculină (Ovidiu Iuliu Moldovan) la Santarem, 1985. Sub pretextul unei reconstituiri biografice, filmul este un imn adus ideii de libertate socială și eroului eliberator - în ipostaza haiducului Pantelimon -, zugravit cu o mare măiestrie artistică și putere de convingere, tributare atît regiei și interpretării de înaltă ținută, cît și - în considerabilă măsură - muzicii (Adrian Enescu) și imaginii (Vlad Păunescu). Mai multe detalii pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica

”Pădureanca” (1986), joi 27 februarie, la Universitatea I. Dalles

Regia: Nicolae Mărgineanu. Scenariul:  Nicolae Mărgineanu, Augustin Buzura, după nuvela omonimă a lui Ioan Slavici. O poveste tragică de iubire din Banatul sfârșitului de secol XIX, desfășurată pe fundalul fatidic al unei epidemii de holeră. 109 min. Cu: Victor Rebengiuc, Manuela Hărăbor, Adrian Pintea, Șerban Ionescu.

In vremea secerișului, un țăran bogat din Curtici, Busuioc (Victor Rebengiuc), sfidează măsurile de carantină impuse de stăpânirea austro-ungară, prin care se interzice deplasarea între localități, şi își trimite fiul, pe Iorgovan (Adrian Pintea), în sate după secerători.

Iorgovan, care frecventase şcolile din Arad pentru a se face ”domn”, după voia tatălui său, renunță la cariera de funcționar și se întoarce acasă, pentru a-și ajuta tatăl la administrarea moșiei. Indrăgostit de Simina (Manuela Hărăbor), fiica unui țăran sărac din Zimbru, Iorgovan pleacă la munte să o tocmească la secerat împreună cu tatăl ei.

Nucleul poveștii iradiază din multiplele indecizii ale protagonistului: aceea de a-și împlini iubirea (el neavînd curajul să-i ceară mîna Siminei, care îi împărtășește iubirea, de teamă că aceasta nu va fi acceptată de tatăl său), indecizia de a-și asuma un statut social la oraș sau la țară, precum și indecizia politică de a reacționa, ca român, împotriva opresiunii Imperiului Austroungar (temă tensionantă, discutată în cafenele împreună cu prietenii săi români din Arad). Toate trei îi creează lui Iorgovan un sentiment alienant al neputinței, cu final tragic.

Respinsă de Iorgovan, de care, însă, se simte în continuare legată, Simina acceptă protecția lui Şofron, servitorul lui Busuioc, un țăran gospodar care, la rîndul lui, are complexe de inferioritate în fața fetei.

Moartea de holeră a tatălui Siminei o face pe aceasta să rămînă la casa lui Busuioc și după terminarea secerișului, fără, însă, a accepta cererea în căsătorie pe care tatăl i-o face în numele fiului său.

Intrucît Iorgovan se afundă tot mai mult în beție și alienare, Şofron cîștigă teren în confruntarea pentru mîna Siminei, care, însă, nu își poate abandona cu totul prima iubire.

Relațiile dintre cei trei se tensioneză spre paroxism, fără a-și pierde coordonatele prieteniei, chiar și în momentul deznodămîntului tragic.

Este interesantă în nuvela lui Slavici legătura onomastică a lui Iorgovan cu Iorgu (Iovan) Iorgovan, un haiduc legendar din Banatul celie de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea, a cărui personalitate a impregnat puternic memoria locurilor. Totuși, atît la Slavici, cît și la Mărgineanu, evocarea legendarului haiduc este mai curînd antitetică, timidele elanuri de dezrobire națională, manifestate de fiul lui Busuioc, neavînd puterea să se coaguleze la anvergura pe care acesta o visează, aceasta fiind, probabil, și cauza intimă a suferinței sufletești a eroului. Nu întîmplător, protagonistul este interpretat de Adrian Pintea, celebrul interpret al haiducului Iancu Jianu (în seria lui Dinu Cocea Iancu Jianu, haiducul - 1980 și Iancu Jianu, zapciul - 1981) și al multor personaje decandente sau încărcate de mister din cinematografia română.

Complexitatea eroilor și a relațiilor dintre aceștia, realismul tabloului social, bogat în detalii nuanțate, naturalețea partiturilor și cîteva magistrale secvențe interpretative, precum cea a sărbătorii secerișului, confruntarea dintre Şofron și Busuioc, cînd bogatul refuză să-i înapoieze servitorului datoria, pentru a-i tergiversa căsătoria cu Simina, scena morții lucrătorului agricol într-un accident de muncă, și mai ales scena nebuniei lui Iorgovan, fac din ”Pădureanca” un reper indiscutabil al cinematografiei române.

Mai multe detalii pe pagina FB a evenimentului
Bilete și înscrieri, pe situl Universității Dalles: https://www.dalles.ro

TOALETĂRILE ABUZIVE, ATAC LA CALITATEA AERULUI ȘI LA MICROCLIMATUL MARILOR ORAȘE

Pom sănătos mutilat integral, fără

 șanse de înverizre în astă primăvară

Copaci sănătoși tăiați de la rădăcină, alții amputați cu sadism, cu crengi groase retezate de la baza trunchiului: nici un gospodar sau pomicultor nu ar face asta! Vedem peste tot, în ultima vreme, acest asalt criminal asupra unicei surse de oxigen din mediul nostru poluat. Si a unicei surse de umbră sănătoasă în tot mai irespirabilele veri citadine. 

Si sîntem destul de proști ca să credem gogoașa furnizată de primării, cum că acest carnagiu ar fi cea mai revoluționară metodă de regenerare a arborilor. Care regenerare? Nu tăind crengi sănătoase de la rădăcină se face regenerarea copacilor: orice gospodar și pomicultor taie crengile cînd sînt prea dese, iar nu cînd coroanele sînt răsfirate armonios, iar de la rădăcină nu taie decît crengile bolnave.

Am văzut că mulți oameni cred această prostie, bucurîndu-se tîmp că au fost scăpați de pericolul ca firavele crenguțe să le spargă prețioasa țeastă...  

De ca și cum un arbore falnic, odată ciopîrțit, își va recăpăta cîndva armonia de simetrii naturale după ce a intrat drujba în el. Va crește, pînă la urmă, dar cu greu, peste mai multe sezoane, și nu va mai atinge niciodată frumusețea și amploarea pe care a avut-o. 

E plin Bucureștiul, de la Șosea și pînă spre periferie, de arbori odinioară măreți, transformați, fără să fi avut vreo vină, în cioturi, de ca și cum ar fi fost rași de bombardament. Sîntem, cumva, în război și nu știm? Cine e agresorul? Care e interesul Administrației Domeniului Public să lase Bucureștiul fără aer curat și fără umbră, vară de vară, cînd verile sînt tot mai toride? Tocmai acum, cînd creșterea calitatății aerului a fost numită obiectiv prioritar pentru bucureșteni? Sau nu e decît o ipocrizie electorală? 

Aici pînă pe 18.02.2020 a fost un dud falnic, bătrîn de 

peste 50 de ani. Trunchiul arată că era sănătos. 

Același lucru se întîmplă în orașele de provincie din toată țara. Am văzut, am fotografiat, mi-au spus și alții.

Cel mai recent caz de carnagiu arboricol l-am întîlnit pe 18 februarie 2020, într-un părculeț modest de pe Bulevardul Basarabia 100, vis a vis de intrarea principală în Stadionul National din București. Rumegușul proaspăt din jurul copacilor ciopîrțiti sau puși la pămînt arăta că măcelul fusese foarte recent. Sub privirile indolente ale locatarilor, haimanalelor de cartier și ale vînzătorilor ambulanți. 

Trunchiul gros, tăiat de la rădăcină (îl vedeți în poză) este al unui dud majestuos, sănătos, sub a cărui umbră m-am odihnit adesea, cu o coroană care putea adăposti de soare și ploaie toți copiii și pensionarii din zonă. Imi era foarte drag. Nici sub ploile torențiale nu te uda sub el! M-a salvat de mai multe ori. Acest dud nu spărsele cu crengile sale nici o mașină, nu supărase pe nimeni, nici putred nu era... spre deosebire de cei care l-au tăiat și cei care i-au privit sfîrșitul fără să zică nici pîs. 

După cele povestite de locatarii din jur, carnagiul a fost ”oficial” și nu s-a făcut la cererea locatarilor, ci prin samavolnicia Primăriei, adică a ADP, care taie și spînzură după bunul plac și fără să consulte cetățenii spațiul verde tot mai firav al Bucureștiului, fără nici o abilitare ecologist-dentrologică. Cîți specialisti în pomicultură, ecologie și calitatea aerului folosesc primăriile pentru a comite aceste tăieri? Oare prin tăieri de copaci sănătoși, în locul cărora nu se plantează nimic (sînt numeroase cazuri de acest fel!) și prin ciopîrțirea crengilor mari, cu frunziș bogat, dătătoare de umbră și oxigen, vor să asigure Primăria și ADP aerul curat al Bucureștiului? 

Priviți și pomul sănătos, mutilat integral prin tăierea completă a tuturor celor trei ramuri, transformate în cioturi. Cum și în cît timp se va regenera acest pom, dacă la primăvară, care stă să înceapă, nu va avea nici o crenguță cu muguri din care să crească frunze - unica sa sursă de hrană prin fotosinteză? Se știe că mugurii se formează în ultima parte a iernii și doar pe crengile subtiri, secundare și terțiare, emergente dintr-o ramură groasă, iar pentru creșterea noilor crengi și crenguțe e nevoie de multe luni, deci este cert că în această primăvară acest pom ciopîrțit nu va avea plămîni, deci multă vreme nu va avea cu ce să se hrănească. De unde își va lua seva pentru a genera noi crengi, dacă nici o frunză nu va avea? Ii vor trebui cel puțin două sezoane pentru a începe, timid, să se refacă. Dar ce plămîni vom avea noi, dacă plămînii arborilor îi amputăm cu atîta cruzime? 

De fapt, măcelarii... adică edilii s-au năpustit asupra întregului părculeț din Bd. Basarabia 100, părculeț și așa pirpiriu, care făcea față cu greu prafului verii și poluării rutiere a bulevardului. Unde nu au tăiat de la rădăcină, au ciopîrțit cum au știut ei mai urît: crengi zvelte, subțiri, sănătoase, fără pericol de prăbușire, ce asigurau, pînă anul trecut, perdeaua de umbră de care avem cu toții atîta nevoie. Nu o vom mai avea. De ce să distrugi alveolele unui plămîn?

Era acest pom subtiratec o amenintare?

Sau... are și alte scopuri acest carnagiu dendricol, numit eufemistic ”toaletare”? 

Situl specializat Stop5GRomania, într-un articol bine documentat, intitulat ”To BE or not to BREATHE”, arată că frecvențele radio de ordinul 5G afectează grav fondul arboricol, distrugînd efectiv frunzele copacilor. Aceasta s-a observat în multe locuri în care s-au instalat astfel de antene. Expunerea îndelungată la aceste radiații scade viteza de creștere a vegetației și duce la apariția anomaliilor morfologice, scăzînd durata de viață a generațiilor următoare de plante, se stipulează în articol. Articolul citează o serie de studii foarte serioase, publicate în reviste de specialitate, care demonstrează influența nocivă a radiațiilor de tip 5G asupra vegetației. 

Pe de altă parte, frunzișul dens constituie un bruiaj pentru undele nanometrice, pentru că absoarbe o parte din ele. Astfel că, pentru ca antenele 5G să poată comunica ideal cu fiecare utilizator, fără atenuări sau pierderi de semnal, corporațiile de telecomunicații se pare că au impus autorităților tăierea arborilor cu coroane bogate sau o toaletare excesivă a acestora, iar autoritățile se jenează să spună asta poporului. 

Un deputat din Marea Britanie a acuzat guvernul țării sale de neglijență față de mediu, după ce s-a dezvăluit că arborii Regatului Unit erau tăiați pentru îmbunătățirea semnalul rețelei 5G, citează același articol http://stop5gromania.ro/to-be-or-not-to-breathe/?”

In condițiile acestui măcel organizat al naturii verzi ce ne înconjoară, lupta împotriva încălzirii climatice, atît de trîmbițată la nivel mondial, dar și la noi, este demagogie pură.

”Inălțarea” de Larisa Șepitko, joi 20 februarie, h. 18, la Dalles

Inalțarea (Восхождение), r. Larisa Șepitko, scn. Larisa Șepitko și Iuri Klepikov (după povestirea ”Sotnikov” de Vasili Bîkov). Prod. Mosfilm, 1976, 111 min. 

Dramă psihologică de război pe tema sacrificiului și a trădării, conturată discret în termenii parabolei creștine. Cu Boris Plotnikov (Sotnikov), Vladimir Gostiuhin (Rîbak), Anatoli Solonițîn (anchetatorul). 

Laureat cu Ursul de Aur, Premiul FIPRESCI și Premiul cinelcuburilor catolice OSIC la Festivalul de la Berlin -1977; premiul Festivalului de la Riga – Marele Premiu al Uniunii Cineaștilor; alte premii naționale și internaționale. Premiat la retrospectivele internaționale de la Berlin în 1990 și în 2010.

In iarna grea a anului 1942, în Bielorusia ocupată de fasciști, doi partizani, Rîbak și Sotnikov, pleacă într-un sat în căutare de hrană pentru detașamentul lor. Satul e ocupat de nemți, iar sătenii, obligați să lucreze pentru aceștia. Cei doi ajung la starostele satului, un bătrîn credincios, pe care Sotnikov e cît pe ce să-l împuște, revoltat că acesta suportă pasiv ocupația germană, și căruia Rîbak îi rechiziționează o oaie. În drumul înapoi, cei doi sînt surprinși de nemți, cu care poartă un schimb de focuri, în urma căruia Sotnikov ucide un soldat german și  e rănit la picior. Rîbak îl transportă cu greu la o casă din sat, în care cei doi partizani epuizați de oboseală și ger găsesc trei copii mici, care își așteaptă mama, o femeie singură, plecată în sat la muncă. Sosirea mamei e urmată aproape imediat de apariția unei patrule germane, aflată în căutarea ucigașilor soldatului german. Cei doi și mama copiilor sînt arestați. Sotnikov și Rîbak sînt anchetați de un rus, fost profesor de muzică, devenit membru al poliției germane. Comportarea celor doi în timpul anchetei este radical diferită: Sotnikov îl sfidează deschis pe anchetator, refuzînd să dea orice declarație, și este torturat (torționarii direcți fiind, de asemeni, ruși). Rîbak divulgă o mulțime de informații generale despre detașamentul lor (nu însă și numele camaradului său) și, de frică, este gata să colaboreze, cerînd să intre în serviciul poliției germane. Urmează o noapte de mare tensiune dramatică, în care cei doi camarazi întemnițați se confruntă direct în privința opțiunilor lor, fiecare încercînd să-și justifice adevărul său propriu. Cu toate că Sotnikov agonizează în urma arsurilor grave primite în timpul torturii, el își domină moral camaradul trădător, invocînd demnitatea și răspunderea de soldat, în timp ce aceste din urmă caută prin orice tertip să-și justifice dorința de a trăi, care ascunde, de fapt, frica atavică de moarte. In beciul-temniță mai sînt aruncați mama celor trei copii, starostele satului (ambii, acuzați de colaborare cu partizanii)  și o fetiță evreică, condamnată la moarte pentru că refuzase să îi divulge pe cei care o adăpostiseră. Conflictul de principii dintre condamnați este domolit de mamă, care le reproșează disperată ambilor că, din cauza lor, copiii ei vor rămîne pe drumuri. Camera, atentă la prim-planuri, dezvăluie trăiri de o intensitate, adîncime morală și putere de sugestie cum rar întîlnim în cinema, susținută de o echipă actoricească dăruită trup și suflet filmului. 
A doua zi dimineață cei cinci sînt duși spre eșafod, însă teatrul confruntărilor morale se intensifică. Sotnikov încearcă să îl convingă de comandantul german să o elibereze pe mamă, luîndu-și asupra sa toată vina și pledînd pentru nevinovăția femeii, însă zadarnic. Rîbac, dimpotrivă, insistă cu disperare să fie primit în poliția Marelui Reich și este, pînă la urmă, primit. Lui îi revine sarcina să ajute la spînzurarea a camarazilor săi. La execuție este forțat să asiste tot satul. Un băiețel cu o căciulă militară cu steaua roșie desprinsă îl privește insistent pe Sotnikov, chiar cînd acestuia i se pune ștreangul de gît, și acesta îi zîmbește. Abia după execuție Rîbak realizează ce a făcut, e cuprins de disperare și încearcă de două ori să se spînzure în WC-ul poliției, dar nu reușește. In drum spre noii săi șefi, Rîbak, rămas singur în curte, urlă de disperare. 



Mai multe informații despre curs, pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica/capodopere-ale-filmului-rus/
Bilete și înscrieri, pe situl Universității Dalles: https://www.dalles.ro

”Filip cel bun” de Dan Pița, joi 13 februarie la Universitatea I. Dalles

Scenariul: Constantin Stoiciu. Imaginea: Florin Mihăilescu. Cu: Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Draga Olteanu Matei, Florina Cercel, George Constantin, George Mihăiță, Marin Moraru. Durata: 90 min. Film de actualitate, meditație pe tema conflictului între generații și a integrării tineretului în societatea socialistă, în a cărei ideologie nu e tentat să mai creadă. Filmul exploatează o tensiune de mentalități: cea dintre tineretul neangajat politic și dezorientat, și o generație adultă care a supraviețuit ”obsedantului deceniu” și, de voie, de nevoie, continuă să își asume comandamentele epocii. Accentele de free cinema lasă în umbră calofilismul binecunoscut al regizorului, pe care îl regăsim, cît de cît, în decorurile aristocratic-obosite ale locuințelor (apartamentul părinților lui Filip, chiar și garsoniera închiriată de iubita acestuia, casa lui Anghelescu), fără ca acestea - în primele două cazuri - să fie puse în legătură, însă, cu profilul rural-scăpătat sau proletar al personajelor, și fără ca elementul scenografic să joace un rol important, ca în alte filme ale lui Pița. Nu întîmplător, povestea filmului rimează destul de bine cu cea din ”Diminețile unui băiat cuminte” (regia: Andrei Blaier, 1967, cu Dan Nuțu în rolul principal), scrisă de același scenarist, film care s-a bucurat în epocă de un succes similar. Proiecție comentată, în cadrul cursului de cultură și educatie cinematografica ”Dan Pița între estetic, politic și metafizic”.  Bilete și înscrieri, pe situl Universității Dalles: https://www.dalles.ro

”Intoarcerea din iad” de Nicolae Margineanu - joi 6 februarie, la Univ. Ioan I. Dalles

De la 18.00. 

In cadrul cursului de cultură și educatie cinematografica ”Responsabilitate istorică și adevăr în filmele lui Nicolae Mărgineanu”, vă invităm la proiecția comentată a filmului ”Intoarcerea din iad” (1983). Dramă de epocă, film de dragoste și război. 

100 minute. Regia, scenariul: Nicolae Mărgineanu. Cu: Constantin Branzea, Maria Ploae, Remus Mărginean, Ana Ciontea.

Pagina eveniment:

https://www.facebook.com/events/188354852248115/
Bilete pe: https://www.dalles.ro/

PRELATI CATOLICI ÎN CIRCUL SUBCULTIRII MEDIATICE

Haina îl mărturisește pe om. Iar veșmîntul unui prelat poartă pe el chipurile sau simbolurile celor pe care acesta îi slujeste si cărora li se închină.  Slujitorii altarelor se mișcă nu doar printre simboluri ale sacrului, ci si prin formațiuni ale mentalului colectiv, cu care trebuie să se confrunte. Dar vai dacă acestea le amprentează și trupul social, adică veșmintele!  

O fotografie rătăcită pe net, postată special ca să provoace, surprinzînd niște veșminte tot spre provocare ieftină. Noile veșminte ale ierarhilor catolici, brodate cu elefănței  colorați, clowni și alte desene pentru copii, dar mai ales cu clowni, surprinse într-o fotografie scăpată pe internet, par un accident mediatic, căruia nu ar trebui să-i dăm prea mare insemnătate. Psihologic vorbind, cînd toată lumea rîde de tine, cea mai bună armă de autoapărare poate că ar fi să rîzi si tu, adoptînd același cod al autoironiei. Sau poate că e cea mai proastă. Psihanalitic vorbind, este, totuși, mărturisirea unei înfrîngeri, care va fi foarte greu de remediat de acum încolo, dacă ți-ai asumat-o chiar la nivelul veșmîntului, deci ai inclus-o în corpul tău social. 

Această nouă gălușcă de mei otrăvit, înghițită de dragul cîștigării bunăvoinței unui public tot mai antireligios - un cîștig inutil -, îmi aduce aminte de o altă bălăcire recentă a clerului catolic în ludicul spectacolului populist. E vorba de un spectacol al trupei de dansatori travestiți „Aqua Circus”, organizat în cinstea Papei Francisc la Vatican pe 8 ianuarie 2020, spectacol care ar fi fost cu totul trecut cu vederea, dacă n-ar fi fost surprins de o obscură inregistrare video. Neprofesionistă, dar nici nu e nevoie de mai mult. Nu l-ați văzut?  E în linkul înregistrării cu titlul: Pope participates in circus act during general audience. 

Nu-i nici un spectacol simbolistico-ezoteric, ca cel de la inaugurarea tunelului Elvețian sau alte show-uri politico-mistice sofisticate, ci circ ieftin, impus înalților prelați, probabil, de vreun director de imagine lipsit de gust, dar zelos, spre onorarea unui populism și mai ieftin. Si inutil, căci nici nu umilește, nici nu onorează pe nimeni mai mult decît au umilit sau au onorat alte scamatorii de acest fel. Se vede că înalții prelați fac eforturi vizibile în timpul spectacolului cu saltimbanci să nu strîmbe din nas la atîta prost gust. 

Desigur că asemenea atitudini dau apă la moară exclusiv la comentarii critice, dintre care multe își păstrează maturitatea.
Citez de pe grupul FB ”Preoți Slujitori”: ”Probabil sunt noile "epitrahile", pentru "noile situații"... de circ... din Franța, unde Biserica Catolică elimină cuvintele "MAMA" și "TATA" de pe certificatele de botez pentru a se adapta "situațiilor noi". Facem haz de necaz, dar este un circ duhovnicesc pe care unii dintre mai marii Bisericii Catolice țin să-l susțină cu fiecare ocazie pentru a fi în pas cu lumea. Dureros pentru credincioși și pentru mulți dintre preoții lor, care sunt foarte implicați în societate și cu mult bun simț!” (23 ianuarie 2020).