Un cineast de la poalele Araratului

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 4 iunie 2011

Artist emblematic pentru aşa-numitul cinematograf sacru, armean prin obârşie, georgian prin naştere şi adopţie, Serghei Paradjanov este o personalitate singulară nu doar în peisajul filmului sovietic ci, indiscutabil, şi în cel mondial. Stins din viaţă la apogeul carierei (ca şi Tarkovski), măcinat de permanentele hăituieli ale ogarilor regimului bolşevic (ca şi Tarkovski), permanent boicotat şi împiedicat să lucreze, cunoscător al infernului închisorilor comuniste (spre deosebire de Tarkovski), Serghei Paradjanov a rămas până astăzi, în ciuda unicităţii sale, aproape necunoscut, chiar şi în rândul majorităţii cinefililor.

Era o legendă vie. Se autodefinea ca “cineast blestemat”. În permanenţă situat împotriva sistemului, histrionic şi nonconformist, el avea talentul să se facă iubit de inteligentsia care opunea o rezistenţă (mai mult sau mai puţin pasivă) regimului şi urât de toţi politrucii, care se simţeau ofensaţi de sarea cuvintelor lui şi de însăşi prezenţa sa. Dragostea de libertate i se citea în ochi, îi răzbătea din gesturi şi din cuvinte, ceea ce era deja o sfidare. Imprevizibil şi iconoclast, excesiv, generos şi esenţialmente creativ, el reuşea să transforme fiecare moment al vieţii în sărbătoare; cei care nu ştiau să preţuiască sărbătorile nu reuşeau să şi-l păstreze în preajmă. Sinceritatea necenzurată şi excentricităţile sale paralizau atât ”pardesiele negre” ale KGB-ului (mereu pe urmele sale), cât şi pe colegii mai conformişti, dar urmau să entuziasmeze, în scurta şi tardiva sa perioadă de glorie, lumea occidentală.

În 1981, la un an după moartea marelui actor şi cantautor dizident Vladimir Vîsoţki, Teatrul Taganka din Moscova găzduia, în ciuda interdicţiei exprese a autorităţilor, un spectacol omagial închinat marelui bard. Cu această ocazie luară cuvântul mai mulţi oameni de cultură, printre care şi Paradjanov, tocmai ieşit din închisoare şi fără dreptul de a profesa. Iată un fragment din cuvântarea regizorului: “Am încercat să aflu cine m-a închis şi nu am aflat. Este ceva patologic! Desigur, nu este un singur om cel care interzice spectacolele şi îi închide pe oamenii de teatru, este vorba de un anumit aparat, pe care nu îl cunoaştem şi care poate că se află, într-un anumit fel, acum, aici... Taganka este astăzi o cardiogramă a Moscovei... Priviţi cum ne-a înălţat sufleteşte Vîsoţki, cum ne-a unit, cum ne-a adunat împreună... Îi suntem datori măcar o lacrimă... Spectacolul n-au decât să-l interzică! N-au decât să ne chinuie! Nici nu vă închipuiţi ce mult îmi convine să nu fac nimic... Am câştigat nemurirea: mă întreţine Papa de la Roma, care-mi trimite diamante şi bijuterii. Pot mânca icre negre în fiecare zi... Se pare că cineva este foarte interesat ca eu să nu fac nimic”. Numai că astfel de glume nu erau gustate de informatorii din sală, iar nevinovata bufadă adăuga încă un cap de acuzare, în ochii KGB, la tot mai voluminosul “dosar Paradjanov”.

Era totalmente lipsit de acel simţ de autoconservare secretat de popor în societăţile totalitare sub numele de conformism, ceea ce i-a şi marcat iremediabil existenţa. Biografii spuneau că “o căuta cu lumânarea”. Şi într-adevăr, destinul răspundea provocării: la nu mai puţin de trei luni era din nou arestat şi întemniţat, fără judecată, pentru aproape un an. Astăzi pare incredibil, dar braşoava cu Papa şi diamantele urma să figureze în interogatoriul luat lui Paradjanov în închisoare.

Era un om profund credincios, “de o bunătate nesfârşită” – mărturiseau prietenii, îşi iubea adânc şi nedeclamativ rădăcinile, “patria” (adică Georgia, Armenia, Ucraina, care l-a găzduit o bună vreme şi căreia i-a dedicat un film, Bielorusia, Lituania...), se spovedea când simţea că asperităţile personalităţii sale ar fi rănit pe vreunul dintre apropiaţi. În închisori, când nu era extenuat de muncile neomeneşti din cariera de piatră sau de statul prelungit în apă rece, până la brâu (una din procedurile de “reeducare”), desena, crea colaje şi jucării din cele mai neaşteptate materiale, pe care le trimitea apoi de sărbători celor dragi; astăzi, cele care nu s-au risipit fără urmă populează Muzeul care-i poartă numele din Erevan. Gardienii îl numeau “nebunul care meştereşte tot timpul ceva”.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]