Când epifania devine normalitate

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 13 august 2011

“Din culorile şi miresmele acestei lumi copilăria mea a făcut o liră de poet şi mi-a oferit-o” – recită vocea viitorului rapsod armean Sayat Nova, în filmul omonim al lui Paradjanov.

Agăţat de o frânghie prinsă de turla bisericii, copilul se leagănă în gol periculos, în ritmul psalmodierilor unui monah. Explorarea lumii acesteia va să înceapă. La finele filmului, când Poetul bătrân se va pregăti pentru moarte, copilul-Poet va coborî, cu lira în braţe (de care nu se va despărţi niciodată), din aceeaşi turlă.

Suit pe acoperiş, între masivele cupole emisferice ale hamamului (băii turceşti), copilul priveşte în jos, prin firidele zidului, şi ia cunoştinţă de daturile concrete ale lumii în care va trăi. De “deasupra lumii”, baia bărbaţilor: un bărbat cu chipul nobil şi pielea albă, întins pe o masă este călcat pe spate de un arap. Un prim-plan repetat îi arată privirea demnă, tristă şi ostenită: este regele Georgiei, Heraklios al II-lea. Arapul ţopăie pe spinarea lui, îl masează agil, îl trage de mâini şi de picioare, după buna ştiinţă a băilor orientale. Alături, patru inşi cătrăniţi se spală de negreala nămolului balnear. Incursiune savantă în cutumele domestice ale vremii, în vreo speluncă freudistă, ori în subconştientul armean şi georgian, bântuit timp de secole de umilinţele Semilunei? Baia femeilor, privită “din cer”: un sân alb şi o scoică rotundă sidefie, care parcă îl îmbrăţişează, scăldate de apa lăptoasă a săpunului: erosul pur. Cele trei imagini-reper – războiul, intriga politică şi iubirea vor fi date deocamdată uitării, dar vor reveni, pentru a cotropi neînduplecat destinul Poetului.

Coborât de pe cupolele contemplaţiei lumii în ograda vieţii de gintă, copilul se amestecă în cotidienitate, dar şi aici semnele cerului continuă să-l săgeteze. Iată două exemple de convertire a sensului etno-folcloric în sens religios – de fapt, simple evidenţieri ale dimensiunii sacrului din comunităţile tradiţionale, decupate potrivit dialecticii filmului. În curtea interioară, trei bărbaţi vopsesc lână: sculuri de lână roşie, apoi, sculuri de lână neagră, şiroind aburinde, sunt aruncate pe un talger de argint; copilul Sarutin alege cu seninătate sculul negru – prefigurare a hainei monahale, dar şi a martiriului. Un bărbat ia în braţe un cocoş alb şi, cufundându-şi mâna în vopseaua roşie aburindă, îl unge cu blândeţe pe pene; jertfa se prefigurează repetat, ca un leitmotiv, în biografia tânărului. Ancestralele simboluri păgâne (cocoşul şi mielul sacrificial), descărcate de demonism (spre deosebire de cele din Umbrele strămoşilor uitaţi), converg spre ideea creştină: alegoria Mielului Junghiat. Experienţa poetică şi monahismul – căi mistice împletite, jalonând drumul Crucii, sunt trepte ale aceleiaşi răstigniri.

Iată rezolvarea stilistică postmodernă a răspunsului ceresc la o rugăciune – ilustrare cinematografică de o simplitate extremă, într-un registru oniric vecin cu ludicul, a intruziunii sacrului în profan. O icoană naivă a Sfântului Gheorghe (protector al enclavei creştine din “oceanul” islamic caucazian) apare ca să protejeze copilul de vitregiile sorţii. În pragul casei, mama se roagă pentru pacea căminului; soţul şi copilul i se alătură, înşiraţi de-a lungul zidului văruit al casei. Pe peretele din spatele lor, trei cocoşi albi (“păsări-suflete”) sunt aşezaţi pe câte o cracă. O nişă din zid este străjuită, neaşteptat, de un ostaş înarmat, parcă încastrat, asemeni unei cariatide vivante, în peretele casei. Cea mai elementară punere în scenă a unei metafore uzuale – “sfântul protector al căminului” – pune în dilemă spectatorul prin neprevăzutul formulei. În timpul rugăciunii şoptite a familiei, din dreapta intră un cavaler în armură, pe un cal alb, traversează cadrul la pas şi iese prin stânga. Pentru a fiinţa în ambele planuri, ceresc şi terestru, mişcarea se mai repetă o dată, identic. Nici o schimbare de lumină, nici o deturnare a coloanei sonore. Inedită icoană vivantă – procedeu reluat de regizor şi în filmele ulterioare: Sfântul Gheorghe trece, pur şi simplu, pe calul său alb prin faţa familiei, chemat de rugăciunile mamei. Epifania devine normalitate: iată sensul cel mai profund al teatrului şi al fiinţării în har. Încă o dată vedem teatralitatea devenind firească, atunci când evocă ceea ce pentru noi a devenit suprafiresc.