IMNUL CĂRŢILOR

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 6 august 2011

Interiorul casei şi al curţii armeneşti din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pus în scenă de Paradjanov în Culoarea rodiei, este animat de varii cutume populare, cele mai multe, păstrate până azi. Doar folcloriştii ar putea să le distingă de discretele intervenţii ale fanteziei regizorale, dar nici nu este nevoie. Spectatorul avizat etnografic, dar şi cel profan sunt invitaţi să contemple frumuseţea pură în toată desfăşurarea ei, aerul rafinat şi hieratismul mişcărilor – niciodată grăbite, întotdeauna fireşti – într-un cuvânt, spiritualizarea fiecărui gest. Manufacturarea cărţilor, ţesutul şi spălatul covoarelor, vopsitul lânii, prepararea bucatelor, îmbăiatul public, facerea şi degustarea vinului, tescuirea uleiului, bâlciul stradal, circul şi teatrul popular. Toate se desfăşoară în public, adesea sub cerul liber, ceea ce asigură, totuşi, intimitatea necesară – aceasta e marea curte interioară, iar actanţii, grupuri de femei sau bărbaţi, sunt cu toţii vecini, oameni care se cunosc de o viaţă şi, de aceea, se înţeleg din priviri: tac şi lucrează, iar în răstimpuri ridică mâinile către cer, cu o rugăciune de mulţumire.

Redescoperim sensul sobornicităţii, bucuria lucrului făcut împreună, păstrată astăzi cel mult în unele comunităţi izolate din Răsărit sau de aiurea şi în viaţa călugărească de obşte. Şi asta, pentru că în inima curţii interioare se află, nevăzută, VATRA – identitatea de neam, de obârşie şi de credinţă – trei sentimente pe cale de dispariţie, imposibil de reconstituit pe peliculă nici în filmele istorice cele mai fidele: nici actorii, nici regizorii sau scenariştii nu le mai poartă în ei. Cineastul de la poalele Araratului ne arată ce simplu este a trăi împreună, ca fraţii, împreună cu Dumnezeu.

Atât viaţa comunitară, cât şi viaţa lăuntrică a viitorului menestrel se desfăşoară, încă din copilărie, pe fundalul-leitmotiv al Crucii, în toate înţelesurile ei. Fiecare privire, fiecare gest irumpe din participarea tainică la sacralitatea primordială a lucrurilor. Simbolurile religioase nu se impun ostentativ, nu declamă sentinţe acuzatorii şi nu “iau ochii”, rezistând stilizărilor şi discretelor intervenţii regizorale, pentru a demonstra o putere combinatorie şi generativă cu adevărat “dătătoare de viaţă” şi a dovedi, cu argumentele artei, că însăşi viaţa e rod al Crucii.

În Răsăritul medieval, mănăstirile erau principalele centre de învăţătură. Copilul Arutin este trimis să deprindă ştiinţa de carte la mănăstirea Sanain (Sanahin). “Cărţile trebuie bine păstrate şi citite, pentru că ele sunt Sufletul şi Viaţa” – spune cărturarul monah care aşază mâna fragilă a copilului, ca pentru jurământ, peste o Biblie groasă, pe care o acoperă blând cu alte cărţi sfinte. Jurământ şi binecuvântare totodată, este cel mai frumos omagiu cinematografic adus “sufletului cărţilor”.

Un chachkar: o cruce mare, gravată după obiceiul armean, cu migăloase arabescuri, în zidul de piatră al catedralei; o scară înaltă, sprijinită de zid. Cu o carte imensă în braţe, greoaie cât un destin, copilul Arutin urcă, până ajunge pe acoperişul plin de cărţi desfăcute. Între planul-întreg al copilului urcând pe fundalul chachkarului şi planul-ansamblu al aceleiaşi mişcări, văzute de sus nu există racord de fundal: în planul-ansamblu urcuşul se desfăşoară în faţa unui simplu zid al bisericii, iar nu pe fundalul crucifixului sculptat. Ca şi în alte ocazii la Paradjanov, lipsa de racord, discretă şi greu sesizabilă, datorită aceluiaşi ambient, are ca scop o anumită abstractizare şi exaltare a gestului, fără însă a-l scoate cu totul din context. Contraforturile şi zidurile bisericii armeneşti sunt şi ele acoperite de cărţi desfăcute, una lângă alta, cu filele albe fluturând; pe dalele de piatră ale curţii, alte cărţi deschise acoperă totul. Filele lor, răsfoite de vânt. Culcat pe pământ cu faţa spre cer, cu braţele deschise între tomurile groase desfăcute, copilul în cămăşuţă albă se lasă “răstignit” între cărţi: este şi el o carte cu filele albe, deschisă spre Cer, ce îşi aşteaptă destinul. Fâlfâitul filelor gălbui agitate de vânt, ca lanurile de grâu, se aude tot mai puternic; vântul bate tot mai tare, cu furie (la fel cum va vui pe culmea cu chiparoşi a Ursitoarelor, într-una din secvenţele premergătoare Morţii Poetului), dorind parcă să şteargă toată aşezarea literei scrise. Acesta e IMNUL CĂRŢILOR. Este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste făcută de film Cărţii.