Horea Paștina, un pictor al luminii înțelegătoare (sau Tablouri în care mi-aș dori să trăiesc)

Articol apărut (într-o formă ușor prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 august 2013

Grădina din strada Rozmarin (2005)

În pofida vicisitudinilor recente sau mai vechi ale artelor văzului, plastica sacră românească și-a demonstrat anul acesta, parcă mai mult ca oricând, vigoarea, diversitatea și profunzimea. Mă refer la arta hrănită nemijlocit din arhetip și înveșmântată în duhul Bisericii, născută între altar și pridvor și revărsată dincolo de acesta, pentru a celebra liturghia de după liturghie și a vorbi, în tonurile veacului, despre silabe de dincolo de veac. 

 

Refuzând programatismul de care este uneori acuzată (căci programatismul neasumat nu poate fi decât monocord), ea își dovedește, aproape fără excepție, anvergura europeană, puterea generativă și capacitatea de perpetuă înnoire a formei; de înveșmântare a tradiției sacre și a Logosului divin în cele mai curate dintre hainele veacului; capacitatea de a strălumina prezentul pentru a desluși fibra divină din țesătura hainelor veacului. 

 

Cu astfel de artiști ai Cuvântului, ca Onisim Colta, Sorin Dumitrescu, Marin Gherasim, Silviu Oravitzan, Dan Palade (dacă mă gândesc doar la retrospectiva colectivă din 2012 de la Mogoșoaia), Silvia Radu, Elena şi Marcel Scutaru (pe care i-am putut revedea anul acesta în aceeași prestigioasă ambianță), Horea Paștina (a cărui retrospectivă a sacralizat timp de o lună, astă primăvară, spațiul expozițional de la Dalles), putem spune că România nu e pierdută. Că spațiul vibratoriu al României (cel puțin, al simezelor românești) rezonează, matur și conștient, la frecvențe ale Verbului Divin, mult mai mult decât în alte părți ale lumii... 

 

Dintre toți cei enumerați, despre unii am scris; dar de unul singur aveam un fel de ”sfântă reticență” să mă apropii cu condeiul în mână; cu toate că, de Păresimi, mi-am scăldat ochii și întreaga ființă cu nemistuită bucurie în pânzele sale. 

 

Despre maestrul Horea Paștina este greu de vorbit. Oricât de bine te-ai simți primit în căldura blândă și plină de simplitate a lucrărilor lui, ori, poate, tocmai pe măsura înțelegerii stării elevate de bine și a sorgintei ei nemundane, simți că stiloul trebuie să se oprească. Simți că rostirea poate compromite esențialul de dincolo de cuvânt, care se naște pe șevalet. ”Scoate-ți sandalele, că pământul acesta e...” - o stare înrudită, de stânjeneală de propria bâlbă simte și jurnalistul în fața lucrărilor lui Horia Paștina, obligat să rostească cuvinte despre cele ce nu se spun. ”Că dacă se spuneau, nu mai era nevoie de pictură...”, ar zice, simplu și mucalit, orice artist adevărat al penelului și, cu el, desigur și Horea Paștina – om extrem de reținut în cuvinte, ca toți ardelenii, ca cei mai mulți dintre pictori, ca eremiții de taină ai marilor orașe. 

 

Maestru și avva, Horia Paștina întrupează cum nu se poate mai bine condiția artistului rugător în cetate, definind o stare unică de conștiință, în care mistica (abstractă sau oarecare) se cristalizează în grația și geometria rafinată a rugăciunii, modelând și transfigurând gestul plastic, până când pânza se configurează după arhitectonica subtilă a Templului dinafară ori a celui dinlăuntru. În special a ”omului lăuntric”. Astfel că sintagma de ”artist isihast” își găsește cea mai deplină și mai fidelă împlinire în persoana lui Horia Paștina, de ca și cum pentru el ar fi fost creată. 

 

Și dacă mai mult de jumătate dintre artiștii enumerați (pleiada lor e mai lungă) își construiesc opera strîns în jurul conceptelor sacrului și structurilor simbolice ale ritului creștin, Paștina și cei de o rudenie cu el preferă discreția și interiorizarea. El nu ilustrează, nici nu recombină lexicoanele sacrului, nu ”predică”, ci ”se lasă impresionat” de firescul miracolului cotidian, micșorându-se pe sine. Lecția și starea de spirit a impresionismului îi sunt aproape, mai ales în varianta ”post-” a lui Bonnard, dar și prin cultul grădinii (edenice) în genere. Mult mai conștientizat edenice ca a impresioniștilor. La fel, minimalismul metafizic al lui Giorgio Morandi, la care ne trimite paradigmatica (mai ales pentru critici) Cană fără toartă, aproape un pătrat gri pe fond gri, posibilă replică sapiențială la maximalismul metafizic al lui Malevici, cu al său Pătrat alb pe fond alb. Ce îl mai inspiră pe Horia Paștina din istoria picturii? Probabil, luxurianța inocentă a lui Rousseau-Vameșul, de ale cărui edenice grădini (mult mai sălbatice) ne amintesc, de departe, câteva din Grădinile din strada Rozmarin (doar că la Paștina grădina nu e cea a raiului primordial, ci e chiar curtea îngrădită a Împărăției – răsădită cu flori, în așteptarea Mielului-Mirelui). Și îl mai inspiră marile naturi statice olandeze din perioada iconoclasmului protestant, care își luaseră obiectele euharistice că temă centrală, exaltând la un rafinament inegalabil poetica luminii lăuntrice.

Toate aceste lecții de limbaj sunt investite de maestrul ardelean pentru a reda experiența unică a trăirii în duh, a respirației transfigurate de har a ființei, în așteptarea arătării depline a Luminii Cuvântului. Cu maximă simplitate și totală lipsă de emfază. Aceste exigențe ascetice, vădite în special în diapazonul cromatic, dar și în cel formal, mă duc cu gândul la inegalabilul iconar medieval aproape uitat, Dionisie. Pe cei doi, însă, îi apropie o aceeași atitudine îngenunchiată în fața actului pictural și a lumii – lumii pline de prezența lui Dumnezeu, aceeași interiorizare rugătoare, o smerenie și disciplină artistică rar întâlnită (chiar și în arta icoanei) și o măiestrie la fel de elevată de captare și înmagazinare (pe pânză, în frescă...) a ”luminii înțelegătoare”. 

 

Se zice că e o erezie punerea în comun a artei laice cu cea a icoanei... câtă vreme lumina surprinsă de cele două e funciar diferită. Dar când e vorba de pictarea aerului nepământean din jurul obiectelor și al oamenilor, aer cristalizat, care în icoană se numește aură, iar la Paștina e cel ce creează luminiscența difuză a portretelor părintelui Stăniloae, ori pe cea a grădinilor și interioarelor domestice, aflate mereu în așteptarea Stăpânului, atunci cele două falii – sacrul și ”profanul” - ale iconicului (imaginalului) se reîntâlnesc. Cinci secole pentru o reîntâlnire! În urma unor reîntâlniri ca aceasta, arta lui Horea Paștina își dobândește pe deplin atributul de pneumatoforă, iar iconicul icoanei și cel de pe șevalet (nu orice șevalet!) învață să respire, împreună, din aceeași răzbatere în lut a Increatului. 

Mai multe lucrări ale artistului pe: http://www.stdb.ro/arta/pastina/pictura1.htm