Realizate
după toate rețetarele succesului, cele două premiere au mari șanse
(în cazul unei promovări susținute) să cucerească un public larg
și divers, dar și să reconfirme capacitatea cinematografiei
românești de a se maturiza și cristaliza pe genuri și subgenuri,
depășind etapa răsunătoare, dar juvenil-autoscopică și, de
aceea, instabilă a Noului Val.
America,
venim!
se înscrie perfect în genul comediilor de văzut cu toată familia.
Filmul este
o versiune românească a visului american, vis trăit de o trupă de
actori de provincie, aflați pentru prima dată în turneu peste
ocean. Umorul agreabil și bine dozat, ritmul susținut și optimist,
ca și naturalețea și vervoarea jocului actorilor (în frunte cu
strălucitoarea Tania Popa, dar și cu Mihai Călin, Gheorghe Ifrim,
Ion Sapdaru) scuză situațiile ușor stereotipe și conflictele cam
laxe și previzibile, din care regizorul-scenarist Răzvan Săvescu,
cu siguranță profesională, își croiește road-movie-ul. Un
singur lucru lipsește: autoironia, panaceul salvator al
conjuncturilor neoriginale și mizelor narative comune, salvabile
prin nuanță și inteligentă autoreferențialitate, atât de
esențiale în comedie.
La
prima vedere, sumbrul și claustrofobul Cripta,
după un scenariu al francezului Jean Samouillan,
s-ar afla în totală opoziție cu extrovertita comedie despre visul
american. Thriller-ul psihologic al lui Cornel Gheorghiță urmărește
chinurile unui om de afaceri francez (interpretat de Serge
Riaboukine, într-un cvasi-one-man-show) de
a evada din incinta unui imobil părăsit dintr-o stațiune montană
românească, în care a rămas claustrat din greșeală. Ce l-a adus
în bătrânul Herculane, din care nu vedem nici un reper turistic
recogniscibil, și care apare ca un melanj dintre castelul kafkian și
cel al lui Dracula? Ambițiosul proiect de renovare a unei clădiri,
în subsolul căreia acesta descoperă o antică frescă romană
(reprezentând un banchet patrician), pe care o incendiază pe
ascuns, spre a ușura formalitățile de obținere a autorizației de
construcție. Încarcerarea fatidică într-un spațiu aparent
inofensiv, dar animat de vecini nebinevoitori (bătrâne blajine, dar
cinice, copii răutăcioși, amanți vicioși), cunoscători de
franceză, dar care refuză cu toții să apese pe clanța
salvatoare, ce se deschide doar din exterior, e un fel de ”pedeapsă
a zeilor” - încearcă timid să insinueze filmul, dar tocmai
această timiditate este și ”păcatul” său. Cu aportul
substanțial al direcției de imagine (Dorian Drăgoi), ce desfășoară
o subtilă poezie a clarobscurului, și a scenografiei (Mihnea
Tăutu), ce construiește un topos domestic misterios, cu false piste
salvatoare în toate direcțiile spațiului - departamente artistice
a căror pondere e aproape mai mare decât cea a interpretării,
Gheorghiță realizează un reușit film gotic de atmosferă,
amintind formal de Spider
al
lui Steven Soderbergh. Numai că ironia destinului și spiritul
punitiv - ingrediente tipice ale genului - sunt mai degrabă prezente
intelectual, decât senzorial-psihologic, nefiind suficient integrate
în atmosfera și cazuistica filmului. Singura secvență onirică
(sau ireală), cea dinspre final, în care ”spectrul
benchetuitorilor romani” iese din frescă, cinic-vindicativ, fără
a deturna, însă, fluxul acțiunii, ci probabil doar pentru a-i
divulga resorturile, nu se integrează în planurile narative și
emoționale ale filmului.
Chiar
dacă net diferite ca gen, structură și abordare, ambele premiere
sunt construite pe complexele românilor (pozitive, respectiv
negative) față de Occident. Dacă filmul lui Răzvan
Săvescu
vorbește, în termeni
jovial-idilici, despre America în ochii românilor și românii în
ochii americanilor (din perspectiva bogătașei excentrice, poreclite
Cruela), Cripta
vorbește, în termenii unei duble idiosincrazii de filianție
gotică, despre România în ochii francezilor și francezii în
ochii românilor. Prezentarea nerealistă din punct de vedere
etno-cultural a românilor (în realitate, nicicând xenofobi) nu e
un păcat în iconomia filmului, aceasta înscriindu-se în
trăsăturile de tip kafkian sau în mitul urbanizat al lui Dracula.
Iar în ce măsură delictul la patrimoniul cultural național,
declanșator al conflictului (care are în spate cazuri reale relativ
recente, animate chiar de investitori francezi), este tratat
anecdotic-conjunctural, ori dimpotrivă, susține o gravă
încărcătură morală, legată de tema responsabilității, autorii
filmului nu ne lasă să înțelegem. E bine, e rău? E bine, câtă
vreme stilistic, filmul stă în picioare. Și stă. E rău, în
măsura în care dincolo de stilistică, sensul de adâncime trădează
un insuficient control auctorial al temei abordate. Dar asta se
întâmplă numai la filmele mari...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu