Așteptat
de mai bine de un an, cel mai recent film al lui Dan Pița, Kyra
Kyralina confirmă atât calitățile (tot mai greu decelabile),
cât și scăderile (tot mai evidente) din filmografia ultimilor 18
ani a regizorului. Comparat cu creațiile sale din perioada
postcomunistă, filmul este aproape reușit, cel puțin din punctul
de vedere al viziunii plastico-muzicale și din acela al coerenței.
Îi lipsesc consistența personajelor (esențială în proza lui
Panait Istrati), precum și acel sentiment al măreției tragice
decantate estetic, sentiment atât de drag regizorului și atât de
definitoriu pentru el, pe care îl regăsim în toate filmele care
l-au impus. Ce-i drept, decantările estetice există și în Kyra
Kyralina, chiar abundă dar, rupte de personaje (care nu le
justifică suficient) și de resorturile unui nucleu narativ (destul
de schematic), ele plutesc în aer, ca o suită de scenografii și
suite muzicale de mare rafinament, care își așteaptă partitura
scenaristică pe măsură. Cea semnată de Ioan Grigorescu și Dan
Pița urmează corect (din punct de vedere formal) proza lui Istrati,
fără a se adânci, însă, în înțelegerea psihologică a
răbufnirilor dionisiace ale personajelor, ale căror gesturi extreme
(suportarea de către Kyra a bătăilor rituale ale soțului, dar și
provocarea lui constantă) rămân inexplicabile, din punct de vedere
emoțional, pentru spectator. E adevărat că analiza psihologică de
subtilitate lipsește și la Istrati, dar este compensată de fresca
realistă și meditația umanistă a scriitorului, demersuri care
alcătuiesc împreună un produs literar valoros, a cărui dimensiune
exotic-picarescă i-a adus (inclusiv datorită francofoniei
scriitorului) destule ecouri internaționale în epocă.
Totuși,
cred că Dumnezeu ține cu Dan Pița, de vreme ce Cinemateca Română
a avut de curând inspirația să programeze filmul său împreună
cu o obscură ecranizare din 1993 a prozei lui Panait Istrati, „Codin
și Chira Chiralina”, în regia și scenariul lui Gyula Maár,
o coproducție ungaro-română cu participare internațională,
inclusiv a C.N.C., film despre care, în pofida masivei contribuții
românești, la noi nu s-a auzit nimic. Și nu e de mirare de ce!
Comparativ cu ecranizarea din 1993, realizată cu aportul cremei
actorimii române (Tora Vasilescu și Mitică Popescu în roluri
titulare, alături de Răzvan Vasilescu, George Alexandru, Leopoldina
Bălănuţă, Gheorghe Dinică, George Motoi, Valentin Teodosiu,
Ernest Maftei), dar beneficiind de o regie amatoricească (mai ales
în privința coordonării jocului actorilor), filmul lui Dan Pița
este aproape o capodoperă. De ce? Pentru
că ecranizarea lui Gyula Maár încearcă să reproducă realist,
dar formal întreaga atmosferă brăileană a epocii, aducând cu
sine și mizeria personajelor, lipsite de grandilocvență și
poezie, inclusiv aerul proletar, prezent la Istrati, devenite
neinteresante astăzi, însă filmul maghiar clachează prin multiplă
superficialitate. Pe când Dan Pița are flerul să pună întrebarea:
De ce este interesant Istrati astăzi? Valoarea sa remanentă este
aerul levantin, marea nostalgie a Porților Orientului, cântată
odinioară de Ion Barbu sau de Mateiu Caragiale - răspunde Dan Pița,
alături de alte mari nume ale culturii române. Nu întâmplător,
Craii de Curtea Veche fusese regizat în 1995 de bunul prieten
și tovarăș de convingeri estetice al lui Pița, regretatul Mircea
Veroiu.
Pilonul
estențial care lipsește atât ecranizării lui Pița, cât și
celei a lui Gyula Maár (din care Pița are buna intuiție să nu se
inspire deloc, în afara unui detaliu: coafura lui Dragomir) este
credibilitatea protagoniștilor, în special a celor două femei,
Kyra (sau Chira) și fiica acesteia, Chira Chiralina (Kyra
Kyralina, în
grafierea franceză originală, preluată de Pița). Dacă în filmul unguresc, Tora
Vasilescu (în rolul Chirei) este corectă, dar excesiv de teatrală,
iar Alina Nedelea în rolul Chiralinei este obscură, nejustificând
defel fascinația pe care o exercita eroina, Dan Pița are grija să
aducă actrițe (Iulia Dumitru în rolul mamei, Iulia Cârstea în
cel al fiicei) care, prin prezența fizică, cel puțin, susțin
fascinantul dipol ”erotico-eroic” mamă-fiică (în contextul
prozei lui Istrati putem vorbi de un anumit ”eroism” al femeilor,
care își duc cu obstinație vocația tragică de baccante
levantine, în pofida stâlcelilor în bătaie ale tatălui familiei
și fratelui mai mare). Totuși, în pofida aerului tensionat al
Iuliei Dumitru, soția aflată mereu în stare de asediu, și a
senzualității aerat-inocente a Iuliei Cârstea, nici regia, nici
jocul nu conferă personajelor acea carnație interioară (fie ea și
deviantă), alcătuită din conotații care să dea credibilitate
marilor lor gesturi pasionale (fascinația dansului și a adulterelor
Kyrei - pe care nu le vedem, după cum nu le aflăm nici din proza
istratiană - și fascinația urei și a răzbunării); e adevărat,
răspunsul lipsește și la Istrati, dar aceasta este marea provocare
a oricărei ecranizări istratiene.
Și
totuși, filmul se urmărește ușor și chiar cu o anumită
fascinație (dacă ignori locurile comune, de care regizorul nu se
poate debarasa - obsesia oglinzilor, a nebunilor, a vrăjitoarelor și
blestemelor), datorită atmosferei create de direcția artistică
(scenografia
lui Dan Toader și costumele Oanei Păunescu), excelent puse în
valoare de directorul de imagine Dan Alexandru și comentate muzical
de compozitorul Adrian Enescu și de formația ”Trei Parale” (pe
care o și vedem, bine integrată vizual în fiesta orientală).
Nostalgicul univers de ”rai dunărean” cu vag iz de otravă,
compus de scenografie, devine convingător tocmai datorită muzicii -
este uimitor cum Adrian Enescu reușește acest miracol în numai
nouă minute de partitură, reluate repetitiv și hipnotic de coloana
sonoră -, cu dulceața ei trist-amăruie și diafană, asemeni unei
incantații pe un covor fermecat ori a unui vis uitat, a cărui
cheiță a fost pentru totdeauna pierdută.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu