Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 3 martie 2018
Din
Foișorul Cinei de Taină pustiit de vestigii originare, dar încărcat
de aluviuni istorice ulterioare, coborâm câțiva pași în Capela
franciscană a Adormirii Maicii Domnului, un edificiu trainic cu
arhitectură cretană, datând din aceeași epocă cu Foișorul.
Capela, cu fresce occidentale moderne evocând Pogorârea Duhului
Sfânt, destul de inspirate, e dominată central de o impresionantă
sculptură neagră a Fecioarei dormind: plastica stilizată grațios,
dar realistă indică originea tot modernă a lucrării, care se
armonizează formal destul de bine cu căldura și așezarea
arhitecturii grecești. Un edificiu sincretic de piatră, lucrat și
decorat cu grijă și gust, după canoane (ortodox și clasic
catolic) încearcă a reține o memorie sacră, dar nici o relicvă.
Mult mai la inimă ne este arhaica biserică a mormântului Maicii
Domnului de lângă Ghetsemani: acolo poți pipăi lespedea autentică
a mormântului și dalele erodate de piatră, vechi de milenii; și
Biserica Sfântului Mormânt de pe Golgota: piatra mormântului,
Sfânta Cruce și o mulțime de pietre autentice, sărutate și
pipăite de cohorte de pelerini, transmit memoria faptelor. Creștinii
simt nevoia să pipăie, ca și evreii. Cel puțin ortodocșii.
Trăiesc în duh, dar nu se mulțumesc cu o credință abstractă.
Pe
Sion, provocarea pentru creștini este lipsa relicvelor. Mormântul
lui David este singurul vestigiu tangibil autentic, de unde și râvna
evreilor și a musulmanilor de a-l deține. Un giulgiu negru cu
inscripții ebraice aurii, ferme și indescifrabile, netraduse, evocă
o tradiție ermetică ce ne este străină. Un lung panou cu copii de
inscripții vechi în ebraică, tot netraduse (fragmente din
Psalmi?), împarte incinta sepulcrală de piatră arhaică în două
jumătăți, pentru închinarea femeilor și a bărbaților, într-o
segregare strictă, pe care nu o găsești nici la creștini, nici în
sinagogile de azi.
Sionul
adună împreună ermetismul ebraic și extrovertirea pnevmatică a
Evangheliilor, vădită mai cu foc de Rusalii, adică tot pe Sion, și
ambele mereu amendate în istorie de sabia de foc musulmană.
Arhanghelul răzbunării vămuiește cu sabia sa neîmpăcarea
milenară a două religii îngemănate în duh și în sânge, a
căror legătură ar fi trebuit să fie doar filială. Dar duhul de
foc teofanic și cuvântul evanghelic născute aici, pe Sion, rămân
să dăinuie și să se împartă la neamuri peste veacuri: ele
însele s-au transformat în sabie de foc, ce vorbește duhurilor
lumii.
Afară,
în piațeta mică de piatră dintre sanctuarele înghesuite, ne
întâmpină zumzetul vesel al turiștilor așezați pe banchete sau
strânși în jurul statuii lui David cu harpa în mâini. O statuie
turnată de bronz, corectă, dar departe de geniul psalmistului, își
împlinește menirea de indicator spre un reper esențial al
Sionului. Soarele blând în asfințit risipește, cu lumina sa
limpede, tensiunea atâtor meditații existențial-religioase cu sau
fără răspuns. Relaxarea generală ne cuprinde și pe noi.
În
centrul piațetei vedem ce nu ne văzură ochii în toată Țara
Sfântă, cât am apucat s-o cutreierăm: un bătrân cerșetor
cântând ceva ce pare a fi... Beatles! De fapt, nu e foarte bătrân,
să tot aibă vreo șaizeci de ani, nici soios și nici nu cerșește,
doar un cărucior de copil, cu mâncare și ceva haine, pe care se
sprijină inoportun cu ambele mâini, sugerează starea lui
itinerantă și solitudinea. Stă de vorbă cu un tânăr cu aer de
student american, care îl ascultă cu simpatie și pare să-l
înregistreze. Discuția nu răzbate până la noi, dar vedem cum
bătrânul povestește, gesticulând amuzat, isprăvi din trecutul
său, legate, pare-se, de dragostea pentru muzica rock, pe care
probabil că o interpreta cu pasiune, iar acum ține să arate că nu
i-a uitat nici versurile. Nu auzim cuvintele, dar vedem cum bătrânul
trăiește fiecare cuvânt, gesticulând cu aplomb și savurând
interesul interlocutorului. Să ai un ascultător tânăr care să te
urmărească minute întregi cum cânți versuri din hit-uri de acum
patruzeci și ceva de ani, e un noroc pentru un om singuratic! M-aș
apropia de ei cu reportofonul, dacă n-aș ști că voi risipi
imediat taina neobișnuitului taifas! 
După
atâtea tensiuni consumate în Foișorul Cinei de Taină, unde „duhul
cinei”, ca și comuniunea de duh a Rusaliilor sunt greu de găsit,
iată „duhul cinei” și al comuniunii! După izolaționismul
iudaic de la mormântul lui David, cel atât de disputat, dar
autoclaustrat în impenetrabilitatea propriului cordon lingvistic
monologal, iată „vorbirea în limbi”, simplă și accesibilă,
care unește generații și continente! Ce dar neașteptat ne face
Dumnezeu cu această priveliște!
De la mai puțin de o aruncătură de băț veghează aprobativ harfa
arămie a lui David. Regi și cerșetori melomani, uniți prin
oecumenicitate agapică, de linia strunelor harfei și ale ghitarei!
Ce mare și ce generos este David! Și ce actual! Dar cum altfel să
fie profeții?!
(Va
urma)
[Fotografiile aparțin autoarei]
Vedeți și:
Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII - Vatra Cinei de Taină
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu