Un pas în urma serafimilor: pro sau contra Bisericii?

Apărut (prescurtat) în Lumina Literară și Artistică / martie 2018

Lansat în septembrie 2017, Un pas în urma serafimilor, debutul regizoral și scenaristic în lung-metraj al lui Daniel Sandu este unul din cele mai bune filme ale anului trecut. Filmul a adunat cele mai multe nominalizări – cinsprezece - la premiile Gopo, care se vor decerna la sfârșitul lunii martie. 

Indiscutabil, primul atu al peliculei este subiectul nemaiabordat în cinematografia, nici în literatura sau în presa românească – „culisele” unui seminar teologic, dar nu este singurul. E adevărat că acesta ar fi fost o carte de vizită suficientă pentru promovarea cu succes a peliculei; dar nu și pentru a-i crea un palmares și un public fidel, pe care pelicula le merită.

Filmul, o producție Hi Film Productions (producători: Ada Solomon, Ioana Drăghici), se detașează de contracandidații săi (6,9 pe scara Richter, Breaking News, Fixeur, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor) nu doar prin tematica și mediul abordat, cât prin densitatea emoției, umorul savuros și căldură – calități rare în Noul cinema românesc, dar și în noile filme de gen. 

 

Stilul atașant și emoțional, ca și genul „romanului de maturizare”, apropie filmul lui Daniel Sandu de E periculoso sporgersi (1993), debutul lui Nae Caranfil, tot o incursiune într-un mediu juvenil de tip cazon, în care regulile de supraviețuire sunt cam aceleași: încălcarea regulii, când aceasta frizează absurdul, umorul și solidaritatea, iar miza morală e păstrarea purității lăuntrice. Ambele filme - deși le desparte aproape un sfert de veac - cuceresc prin perfecțiunea scenariului, umorul inteligent și vivacitatea personajului colectiv, animat de câteva partituri actoricești impresionante, așadar și prin virtuozitatea jocului și a regiei. Un alt numitor comun al celor două strălucite debuturi atât de îndepărtate temporal este setea după ideal a protagoniștilor (în special după libertate) - valori pe care nu prea le întâlnești în Noul cinema românesc, minat de însingurare individualistă și lipsă de ideal. Cu atât mai mare este curajul lui Daniel Sandu de a arbora un stil care să-l individualizeze în fața șablonismului Noului val.

Daniel Sandu a realizat câteva scurt-metraje apreciate în festivaluri, a căror calitate principală este umorul și ineditul situațiilor, și a colaborat la câteva seriale de televiziune (printre care Nimeni nu-i perfect și La bloc), în care a exersat genul comic și și-a făcut mâna pe teme de tineret. Toate acestea sunt valorificate în primul său lung-metraj, dar – cum singur mărturisește - debutul său este „mai mult decât un debut”. Aceasta, pentru că cineastul absolvent al seminarului teologic este un perfecționist, își iubește personajele – ceea ce nu prea se poate spune despre regizorii Noului Val! - și iubește cinematograful. 

 

Dilema principală a unei părți importante a publicului-țintă, dacă filmul este sau nu împotriva Bisericii și a clerului, se lămurește pe parcurs. 

 

Filmul urmărește viața unui licean, Gabriel, dintr-un seminar teologic din anii ‘90, cu șocurile și adaptarea la un sistem în care rânduielile școlii, internatului, lumii și bisericii conviețuiesc într-un mod de neînțeles din afară. Conflictul gravitează în jurul profesorului pedagog (părintele Ivan), responsabil cu disciplina școlară, un „monstru teribil și fascinant” în ochii liceenilor, întruchipat de Vlad Ivanov în cel mai memorabil rol al său, și „gașca de serafimi” a seminariștilor indisciplinați, care sfidează regulile rigide ale vieții de internat, obligatorii în seminar. 

 

Memorabile sunt toate secvențele vieții colective liceale, angrenate de eternul conflict comico-dramatic dintre elevi și profesorul-diriginte. Cursele de urmărire cvasipolițistă prin baruri a seminariștilor chiulangii de către neobositul părinte pedagog, obligat „curat-murdar” să devină spion aproape în regulă – toate aceste momente comico-dramatice savuroase prin intensitatea și coordonarea colectivă a jocului și virtuozitatea regiei, sunt unice în cinematograful românesc de gen (prin gen înțelegând filmul de liceu). Mica rebeliune, în spatele căreia se află dorința de a se distra la fel ca ceilalți liceeni, dar și ignorarea condiției preoțești pentru care se pregătesc, îi confruntă pe tineri cu jocurile de influență ale pedagogului, punându-le în față un examen moral necruțător: delațiunea și trădarea unor colegi sau profesori indezirabili, cerută prin șantaj de pedagog în schimbul iertării, neexmatriculării, reînmatriculării pentru indisciplină. 

 

Un pas în urma serafimilor este un film de atitudine, dar nu este un „film demascator” sau revanșard și fapte neexemplare ca cele evocate în el (sau altele asemenea) se pot întâlni și în alte forme de învățământ de ieri și de azi, în special în cele cazone, dar nu numai. 

 

Admirabilă este la Daniel Sandu seriozitatea și dragostea cu care se apleacă asupra subiectului, pe care îl tratează cu un realism cu iz comic și spectacular-hollywoodian, fără nici o contaminare cu sentimentalismul searbăd și în falset al seriei de tristă amintire a Liceenilor. 

 

Deziluzia (la care invită – să fim drepți - nu doar seminariile, ci mai tot sistemul educațional de ieri și de azi) – este pentru fostul idealist Gabriel asemeni unei „căderi a zeilor”, punându-i în față grava întrebare asupra justei alegeri a drumului său în viață. Este momentul apariției preotului de la țară, întâlnit cu ocazia practicii de absolvire a seminarului – un personaj dens, la antipodul venalului părinte Ivan, întruchipat de Valer Dellakeza într-un rol episodic, dar substanțial, ce lasă să se întrevadă alura unui adevărat om și părinte. Intuind debusolarea adolescentului – încurcat la propriu între ițele unor vârtelnițe și măști țărănești de Crăciun - , bătrânul preot, cu o simplitate dezarmantă, dar cu atât mai convingător, cuvântul salvator: „E alegerea ta și numai a ta ce fel de preot vrei să devii!” 

 

Trupa actoricească de primă mână, atât în privința numelor consacrate, cât și a tinerilor (protagonistul Ștefan Iancu, într-un rol promițător, susținut și de coechipierii săi cei mai apropiați: Cristian Bota și Toto Dumitrescu...), lucrează într-o osmoză perfectă, în care emoția și naturalețea se completează reciproc, drenate de regalul de artă actoricească a lui Vlad Ivanov, într-o simfonicitate și dezinvoltură a jocului cum rar vezi în filmele românești.

 

Imaginea, atent compusă de George Dăscălescu, susține, și ea, perspectiva regizorală, conferind adâncime chipurilor și o nuanță ușor metafizică unor momente ale vieții cazone. Montajul, genial mânuit de Mircea Olteanu, redă trepidanța emoției stârnite în inimile tinerilor de cele mai neașteptate coliziuni. Genială, de pildă, e coliziunea ritmică a două marșuri, susținute de același rock triumfalist: cel al dezinvoltelor fete printre tinerii seminariști, numai ochi; și cel al unui înalt ierarh prin masa de credincioși, secondați de aceiași seminariști, aflați în practică: numitorul comun al celor două scene, aparent iconoclast confruntate, sunt bătăile inimii tinerilor, puși în fața a două examene – sentimental și vocațional - la fel de importante pentru ei.

Astfel de jocuri pe muchie de cuțit nu sunt puține și sunt realizate cu o dezinvoltură și maturitate cum rar vezi în filmul românesc; receptarea lor va fi foarte diferită, în funcție de sensibilitatea și inteligența religioasă și ideologică a publicului, dar ele sunt cele care creează plusvaloarea peliculei.

 

Filmul pendulează elegant între ludicul emoțional juvenil și examenele de conștiință ale Bildungsromanului, pentru a crea un gen nou în filmul românesc: thrillerul de liceu, căruia – grație masei enorme de absurd din învățământul românesc, ca și din restul societății - recunosc că de mult îi simțeam lipsa. Dar nu numai atât. Căci dincolo de spectacolul jocului, al măștilor și demascărilor dintr-un mediu închis, mocnește interogația gravă, asumată de regizor fără nici o bășcălie sau tendință demolatoare, ci cu toată răspunderea, asupra condiției preotului: de simplu prestator de servicii religioase, ori de mijlocitor real între om și Dumnezeu. 


Notă
Daniel Sandu a abandonat cariera preoțească, dar nu și credința în Dumnezeu, ci și-a găsit calea proprie de a se apropia de Hristos. Numitorul comun al preoților și al regizorilor este, în opinia sa, talentul de a povesti pentru a ajunge la inimile oamenilor. „Iisus Hristos era cel mai bun povestitor – spune regizorul. Spunea niște pilde frumoase, iar mulțimile se adunau și îl ascultau. Când am terminat seminarul și mi-am schimbat drumul, eram povestitor. Povesteam...”. Dacă Acesta va rămâne modelul de povestitor al tânărului Daniel Sandu, cred că este pe drumul cel bun.