Apărut în Ziarul Lumina de marţi 31 mai 2011
Unul din cele mai impresionante filme ajunse în anul acesta pe ecranele din România este Biutiful, cel de-al patrulea lung-metraj al lui Alejandro González Iñárritu. După răsunătorul Babel, care i-a adus Premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes şi şapte nominalizări la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor, după nu mai puţin emoţionantele şi aplaudatele drame Amorres peros şi 21 de grame, inspiratul cineast mexican se încumetă să abordeze un gen cu mare risc comercial: tragedia.
Cu siguranţă, spectatorii de azi nu au nici un apetit pentru tragedie, nici deschiderea de a-şi asuma, măcar în faţa ecranului, condiţia de perdant. Simptomatic pentru aplatizarea sufletească a omului contemporan, refuzul tragediei nu este defel un semn al genei sale câştigătoare în faţa vieţii, ci al incapacităţii pentru compasiune, pragmatismului obtuz şi intoleranţei faţă de frustrare. Cu atât mai mare este meritul unui cineast care ştie să adapteze temele “inactuale” ale anticilor la sensibilitatea modernă, pentru a produce catharsisuri unor jurii şi spectatori îndopaţi cu un cinema dominat de valori descendente.
Premiat la Cannes în 2010 pentru cel mai bun actor (Javier Bardem), dublu nominalizat la Palme d’Or, la Globurile de aur şi de două ori la Oscar, Biutiful este, spre deosebire de mozaicatul, polifonicul şi cosmopolitul Babel, o poveste lineară, accesibilă, bazată pe personaje. Dar, la fel ca Babel, este şi o poveste care surprinde jocul hazardat dintre viaţă şi moarte, candoarea maturizării, relaţiile delicate dintre părinţi şi copii, dominate de grija pentru celălalt, profunzimea sufletească a oamenilor simpli, suferinţele inocenţilor, nedreptatea socială. Dacă toate aceste teme erau reflectate în Babel în mai multe mici naraţiuni în aparenţă independente, plasate în medii sociale şi spaţii geografice total diferite şi angrenate într-o savantă corespondenţă, în Biutiful toate sunt concentrate într-o singură poveste şi gravitează în jurul unui singur personaj, întruchipat cu sobră expresivitate de Javier Bardem, care realizează un impresionant tur de forţă actoricească.
Filmul scris de Iñárritu în colaborare cu Armando Bo şi Nicolás Giacobone urmăreşte destinul lui Uxbal, un bărbat divorţat din Barcelona, bolnav de cancer în fază terminală, tată a doi copii, care trăieşte dintr-o firmă de pompe funebre şi din afaceri clandestine între poliţia locală şi patronii fabricilor ilegale cu imiganţi senegalezi şi chinezi. Fosta soţie, psihopată, vagaboandă şi nimfomană (interpretată magistral de marea dansatoare argentiniană Maricel Alvarez, într-un excelent debut cinematografic), îi cerşeşte atenţia, banii, iubirea şi dreptul de a-şi vedea copiii, pe care nu se pricepe să-i îngrijească. Uxbal încearcă să creeze o atmosferă caldă de familie, face lecţii cu copiii, le pregăteşte dejunul, îi ia de la şcoală, le vorbeşte despre bunicul pe care nu l-au cunoscut niciodată, suportă infidelităţile şi excentricităţile fostei soţii, căreia îi face, cum se pricepe, psihoterapie şi cu care speră să-şi reia, totuşi, traiul împreună, consolează familiile necăjite de negri şi de chinezi, cu care cultivă o relaţie de prietenie specială, apărându-le în faţa poliţiştilor corupţi şi susţinându-le uneori chiar material. Uxbal îşi poartă boala, care se înrăutăţeşte, în tăcere, îşi face injecţii cu morfină şi are un singur confident: o înţeleaptă ghicitoare bătrână, a cărei privire maternă aminteşte de cele mai nobile personaje feminine ale lui Almodovar (filiaţiile dramaturgice cu contorsionatul confrate iberic nu se opresc aici). Şi, ca şi cum această încărcătură de suferinţă nu ar fi fost suficientă, Uxbal se trezeşte implicat, fără voia sa, în moartea accidentală a 25 de muncitori chinezi clandestini, cărora le procurase nişte radiatoare de proastă calitate.
Este uimitor cum, prins între acest tablou polifonic al suferinţei şi morţii colective, care nu îl lasă nici o clipă indiferent, şi dilemele insurmontabile ale vieţii personale, inclusiv iminenţa propriei morţi, protagonistul îşi păstrează normalitatea: aceea a compasiunii, a grijii şi responsabilităţii, dar şi a realismului şi instinctului de conservare, fără a deraia în stări paroxistice, în patetism ori în eroism pompieristic – capcane frecvente ale scenariilor cu o mare încărcătură dramatică. Cheia acestei reuşite stă în dozarea atentă a emoţiilor (inclusiv a momentelor de umor) şi a ritmului povestirii, în reglajul de mare precizie între planul faptic şi cel poetic – calităţi regizorale probate de Innaritu şi în filmele precedente şi, desigur, în marea capacitate actoricească a lui Javier Bardem, cu care regizorul realizează o simbioză perfectă.
Nu în ultimul rând, muzica meditativ-rarefiată, cu accente metafizice semnată de Gustavo Santaolalla (realizator şi al coloanelor sonore din Babel, Diarios de motocicleta, 21 de grame) susţine un film solicitant emoţional, o extraordinară lecţie de iubire agapică în cel mai autentic, lucid şi universal sens al cuvîntului.
Cu siguranţă, spectatorii de azi nu au nici un apetit pentru tragedie, nici deschiderea de a-şi asuma, măcar în faţa ecranului, condiţia de perdant. Simptomatic pentru aplatizarea sufletească a omului contemporan, refuzul tragediei nu este defel un semn al genei sale câştigătoare în faţa vieţii, ci al incapacităţii pentru compasiune, pragmatismului obtuz şi intoleranţei faţă de frustrare. Cu atât mai mare este meritul unui cineast care ştie să adapteze temele “inactuale” ale anticilor la sensibilitatea modernă, pentru a produce catharsisuri unor jurii şi spectatori îndopaţi cu un cinema dominat de valori descendente.
Premiat la Cannes în 2010 pentru cel mai bun actor (Javier Bardem), dublu nominalizat la Palme d’Or, la Globurile de aur şi de două ori la Oscar, Biutiful este, spre deosebire de mozaicatul, polifonicul şi cosmopolitul Babel, o poveste lineară, accesibilă, bazată pe personaje. Dar, la fel ca Babel, este şi o poveste care surprinde jocul hazardat dintre viaţă şi moarte, candoarea maturizării, relaţiile delicate dintre părinţi şi copii, dominate de grija pentru celălalt, profunzimea sufletească a oamenilor simpli, suferinţele inocenţilor, nedreptatea socială. Dacă toate aceste teme erau reflectate în Babel în mai multe mici naraţiuni în aparenţă independente, plasate în medii sociale şi spaţii geografice total diferite şi angrenate într-o savantă corespondenţă, în Biutiful toate sunt concentrate într-o singură poveste şi gravitează în jurul unui singur personaj, întruchipat cu sobră expresivitate de Javier Bardem, care realizează un impresionant tur de forţă actoricească.
Filmul scris de Iñárritu în colaborare cu Armando Bo şi Nicolás Giacobone urmăreşte destinul lui Uxbal, un bărbat divorţat din Barcelona, bolnav de cancer în fază terminală, tată a doi copii, care trăieşte dintr-o firmă de pompe funebre şi din afaceri clandestine între poliţia locală şi patronii fabricilor ilegale cu imiganţi senegalezi şi chinezi. Fosta soţie, psihopată, vagaboandă şi nimfomană (interpretată magistral de marea dansatoare argentiniană Maricel Alvarez, într-un excelent debut cinematografic), îi cerşeşte atenţia, banii, iubirea şi dreptul de a-şi vedea copiii, pe care nu se pricepe să-i îngrijească. Uxbal încearcă să creeze o atmosferă caldă de familie, face lecţii cu copiii, le pregăteşte dejunul, îi ia de la şcoală, le vorbeşte despre bunicul pe care nu l-au cunoscut niciodată, suportă infidelităţile şi excentricităţile fostei soţii, căreia îi face, cum se pricepe, psihoterapie şi cu care speră să-şi reia, totuşi, traiul împreună, consolează familiile necăjite de negri şi de chinezi, cu care cultivă o relaţie de prietenie specială, apărându-le în faţa poliţiştilor corupţi şi susţinându-le uneori chiar material. Uxbal îşi poartă boala, care se înrăutăţeşte, în tăcere, îşi face injecţii cu morfină şi are un singur confident: o înţeleaptă ghicitoare bătrână, a cărei privire maternă aminteşte de cele mai nobile personaje feminine ale lui Almodovar (filiaţiile dramaturgice cu contorsionatul confrate iberic nu se opresc aici). Şi, ca şi cum această încărcătură de suferinţă nu ar fi fost suficientă, Uxbal se trezeşte implicat, fără voia sa, în moartea accidentală a 25 de muncitori chinezi clandestini, cărora le procurase nişte radiatoare de proastă calitate.
Este uimitor cum, prins între acest tablou polifonic al suferinţei şi morţii colective, care nu îl lasă nici o clipă indiferent, şi dilemele insurmontabile ale vieţii personale, inclusiv iminenţa propriei morţi, protagonistul îşi păstrează normalitatea: aceea a compasiunii, a grijii şi responsabilităţii, dar şi a realismului şi instinctului de conservare, fără a deraia în stări paroxistice, în patetism ori în eroism pompieristic – capcane frecvente ale scenariilor cu o mare încărcătură dramatică. Cheia acestei reuşite stă în dozarea atentă a emoţiilor (inclusiv a momentelor de umor) şi a ritmului povestirii, în reglajul de mare precizie între planul faptic şi cel poetic – calităţi regizorale probate de Innaritu şi în filmele precedente şi, desigur, în marea capacitate actoricească a lui Javier Bardem, cu care regizorul realizează o simbioză perfectă.
Nu în ultimul rând, muzica meditativ-rarefiată, cu accente metafizice semnată de Gustavo Santaolalla (realizator şi al coloanelor sonore din Babel, Diarios de motocicleta, 21 de grame) susţine un film solicitant emoţional, o extraordinară lecţie de iubire agapică în cel mai autentic, lucid şi universal sens al cuvîntului.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu