“Precum în cer, aşa şi pe pământ!”: Dorul nostru după Bizanţ

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 mai 2011



Mănăstirea Chora, Istambul. Foto: Elena Dulgheru, 2010

 Pentru a-l înţelege pe Paradjanov trebuie să părăsim pentru o vreme reperele axiologice ale modernităţii şi să descindem în cele ale Bizanţului şi Eurasiei.

A fost o vreme când… a fost o dată ca niciodată, când Altarul era la locul său, iar între prosternare şi pocăinţă se desfăşura întreaga viaţă a omului. Cele două gesturi simetrice ritmau, asemeni ciclului respiratoriu, viaţa materială şi spirituală, într-o dinamică nelipsită de impurităţi şi căderi, dar aflată într-o continuă primenire, care făcea ca lumea îngerilor, a metaforei şi a gândurilor să devină aproape tangibilă. Sună idilic? Ar fi, de n-ar fi fost memoria basmelor. Ar fi, de n-ar fi fost poezia, drept mărturie. Ar fi, dacă acestea nu s-ar fi coborât pe pământ într-o vârstă de aur, ce s-a numit Civilizaţia Bizantină. Istorică şi reală, absorbind tot ce înseamnă şi geniu, şi şubrezenie omenească, dar al cărei slogan era, nici mai mult, nici mai puţin: “Precum în cer, aşa şi pe pământ!”

Sub acest slogan erau unşi împăraţii, se ridicau bisericile, se scriau cărţile, funcţionau instanţele de judecată, se desfăşura viaţa de zi cu zi a omului. Desigur că “printre sloganuri” habitau păuni şi maimuţe de curte, jongleori, astrologi, menestreli, hoţi, dansatoare, iatagane şi capete tăiate. Toată recuzita şi figuraţia marii curţi imperiale îşi găsea locul aici. Spiritul ludicşi histrionismul făceau parte din codurile sociale acceptate, dar nu orice stare socială avea dreptul la ele. În schimb, arta cuvântului meşteşugit, divagaţiile savante, gesturile cucernice şi, la nevoie, minciunile rafinate erau normative pentru toţi. Împreună şi sub oblăduirea împăratului, ele alcătuiau o civilizaţie rafinată şi bine aşezată, în care nu ţi se spunea niciodată în faţă “Nu!” şi care avea toate argumentele să se creadă eternă.

Dintre toate acestea, doar pana de păun din vechile vitralii ne mai aminteşte de grandoarea Bizanţului, dar cine mai are astăzi răgaz să observe sclipirile “ochiului lui Dumnezeu”, încriptat în mrejele verzi-violet ale desenului colorat? Iar toată această “menajerie” n-are azi darul, pentru cei mai mulţi dintre noi, decât să ne enerveze sau să ne plicitisească.

Ce-i drept, în perioada interbelică nişte scriitori dunăreni, mai târziu acuzaţi de decadenţă sau ermetism, redeschideau şi la noi câte un mic oblon din “Porţile Orientului”. Prin ele se vedea, însă, mai degrabă o Valahie nostalgică cu iz de Fanar, un spaţiu al mirodeniilor, parfumurilor şi otrăvurilor savante, un anumit alean sau o ezoterie aparte, iar fumigaţiile de alambic ce unduiau condeiul rafinat al cântăreţilor Crailor de Curte Veche opreau mintea cititorului de a desluşi lumina Cetăţii Eterne. Nici unul dintre scriitorii moderni, oricât de străluciţi, care au revalorificat literar “Orientul românesc”, şi nici continuatorii lor nu au deschis porţile Creştinismului.

Asta, în timp ce ceilalţi, “progresiştii” îl suduiau virulent, încercând să-i şteargă cât mai deplin urmele din istorie. Sudalmele lor se aud mai limpede azi, amplificate de cele ale generaţiilor şcolite sub steaguri atee, reverberând peste mirosul de cărţi incinerate al revoluţiilor şi reformelor culturale. Cecităţii lor le datorăm şi accepţiunea de azi, nedreaptă şi peiorativă a “balcanismului”.

Drumul regăsirii şi revalorizării “Orientului românesc” (valah, bizantin, turcesc, grec, sau abstract-ideatic) este continuat, la fel de nezgomotos, de un alt titan al gândirii, tot un “antiprogresist”, Lucian Blaga, care îşi încheia opera literară evocând geniul lui Anton Pann! Ultimul român ce vorbea în proverbe, epigramistul-protopsalt reunea în personalitatea sa apusul şi răsăritul a două mari epoci istorice şi a două paradigme: Evul Mediu Târziu şi începutul Modernităţii. Nu-i de mirare că, între timp, dorul de Anton Pann devine tot mai acut: este dorul nostru după Bizanţ!

Astăzi, cele două mari evuri au devenit esenţialmente străine şi par chiar antagonice. Dar există unele locuri şi structuri sufleteşti în care ele convieţuiesc de minune. Acestea ne interesează îndeosebi, pentru că ele sunt “locurile-cheie” de unde densitatea spirituală a tradiţiei, devenită azi aproape ilizibilă, poate fi percepută, măcar parţial, de ochii “cefali şi apteri” ai postmodernităţii.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]