Raiul, ca fapt de cultură

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 mai 2011

Nichifor Crainic şi miniatură armeană. Colaj de Elena Dulgheru

“Ce este arta, decât o schimbare la faţă pe muntele Taborului?”

Aforismul limpede şi atotcuprinzător al lui Nichifor Crainic poate sta ca piatră de temelie pentru orice demers de reaşezare în matca dumnezeiască a activităţilor omeneşti.

După două secole şi mai mult de aspră sciziune şi izolare mutuală între agora şi Biserică, orice chemare convingătoare la Dumnezeu, înveşmântată în hainele artei, nu putea veni din partea predicatorilor de drept ai Cuvântului divin, ci de la artizanii proveniţi din familia marilor pocăiţi (a tâlharului credincios, a femeii samarinence, a fiului rătăcitor), care înduplecă inima Tatălui.

Terenul rătăcirilor şi al apostaziilor contemporane este bogat şi, deja, intrat într-un fel de tradiţie: amoralitatea afişată, sarcasmul antireligios şi gustul vagabondajului intelectual au fost cultivate încă din epoca Romantismului, ba chiar şi a Renaşterii; modernismul şi artele de după Avangardă nu au făcut decât să le îmbogăţească şi să le confere statut conceptual.

Dar a existat o scurtă vreme când cugetarea pe tema actuală şi foarte glissantă “religie şi cultură” era la noi (ca şi în alte mari vetre ale Creştinătăţii) în mare efervescenţă. Este epoca de aur a intelectualităţii române, ale cărei promiţătoare începuturi au fost frânte necruţător de tăvălugul istoriei, nepermiţând constituirea unor domenii interdisciplinare sistematice, prin care spiritul religios să re-fecundeze cele mai divese domenii de creaţie şi cercetare omenească. Miezul acestei mişcări intelectuale de reapropiere a religiei şi culturii îl reprezenta Şcoala gândiristă. Vom face apel la ilustrul ei reprezentant, teologul, poetul şi publicistul Nichifor Crainic, pentru a fundamenta câteva repere teoretice creştine ale esteticii sacrului.

Pentru a vorbi despre Paradis, nu trebuie neapărat să ne situăm în cadrele unei religii anume. Paradisul (ca şi infernul) este unul din locurile comune ale tuturor marilor şi “micilor” religii ale lumii, ale credinţelor, fantasmelor şi superstiţiilor mai mult sau mai puţin personale. El inundă, camuflat în metaforă şi imagine simbolică, reveriile misticilor şi ateilor, cuprinzând chiar sferele ereziei şi necredinţei. Raiul este prin excelenţă oecumenic (în sensul originar al cuvântului), centripet şi unificator, un numitor comun al cotelor de maximă aspiraţie sufletească a tuturor. De el vorbesc poeţii, barzii şi teologii şi, în ultima vreme, chiar sociologii, precum profesorul Ilie Bădescu, în monumentalul său tratat “Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică”:

“Paradisul este acel «loc primordial», «loc al tuturor locurilor», ideea însăşi de «loc» şi expresia ei îndeplinită totodată, spre care năzuiesc din tot sufletul lor toţi oamenii aşa cum sunt, cu toţii, călători pe acest pământ şi fiinţe care parcă şi-ar aminti în momentele lor de singularitate cosmică… de «locul primordial», de «grădina tuturor plinirilor», care este tocmai «Grădina Raiului»".

Concentrând forţa de gravitaţie a iubirii dumnezeieşti, Paradisul este, prin excelenţă, locul care adună; locul care adună cotele superlative ale tuturor suflărilor omeneşti, individuale şi colective, naţionale şi transnaţionale. A vorbi despre Paradis poate fi o terapeutică eficientă atât împotriva crizelor existenţiale personale, cât şi împotriva războaielor, schismelor, dezbinărilor colective. Discursul artistic, cât şi cel teologic trebuie să înveţe din pragmatica gândirii pozitive. Aşadar, să vorbim despre Paradis!

Nucleul paradisiac al sufletului omenesc, ca expresie a naturii teandrice a omului, era sesizat de Nichifor Crainic cu multă generozitate doctrinară în lucrarea sa de referinţă “Nostalgia Paradisului”: “Dacă există o revelaţie primitivă sau naturală a spiritului dumnezeiesc în lume, nimic nu atestă mai cu tărie acest adevăr decât pretutindenitatea şi continuitatea ideii de paradis în sufletul omenirii”.

Rememorând (în grabă) marile religii şi mituri ale lumii, constatăm că întreaga memorie a omenirii reţine aceeaşi imagine a toposului primordial. Tradiţia populară şi magică şi, apoi, literatura cultă nu au făcut decât să îmbogăţească imaginarul colectiv cu detalii de tip raţionalist (de pildă, topografia paradisului la Dante), oniric-fabulos sau sentimental.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]