În căutarea Bizanţului

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 28 mai 2011

Imperiul Romeilor, Basileia ton Romaion sau Romània: aşa s-a numit, pe toata perioada existenţei sale, Imperiul Bizantin. Întemeiată în modul cel mai propriu pe slovele Evangheliei “Nu mai este iudeu, nici elin…nici rob, nici liber ..., ci toţi una în Hristos Iisus”, eradicând pentru prima dată în istorie sclavagismul, pentru a desăvârşi principiile statului de drept şi celelalte sisteme de bază ale civilizaţiei moderne, a fost cea mai longevivă împărăţie din Europa şi una dintre cele mai perene din istoria lumii.

La scurtă vreme după căderea Constantinopolului – o adevărată Apocalipsă medievală - şi zguduirea din temelii a Răsăritului, undeva în nord, proaspăt scuturată de sub jugul Hoardei Tătare, Rusia se numea pe sine “A treia Romă”, recunoscându-se continuatoare în duh a marii oecumene creştine şi profeţindu-şi înflorirea imperială. Formula e rapid acceptată şi mitizată, până la a deveni concepţia geopolitică de bază a Rusiei Ţariste.

Luminile Celei de-a doua Rome, ale “sacrei Romànii”, prima mare monarhie creştină, devenită peste secole legendă şi obiect de muzeu, se pot întrevedea şi înţelege astăzi mai bine din perspectiva fostelor ei provincii şi arii de iradiere spirituală: statele naţionale formate de-a lungul Evului Mediu şi continuatoarea ei imperială, în măsura în care valurile succesive de secularizare nu le-au afectat definitiv memoria colectivă. Căci “Bizanţul românesc” miroase a Fanar, iar “balcanismul” nu ne duce cu gândul la misterele Cavalerului Trac, ci la bâlci şi şarlatanie. Cel puţin aşa le percep, de la Caragiale încoace, spiritul urban, ziarele, filmul, literatura.

Lucrurile se petrec puţin diferit când ne deplasăm spre Marea Caspică. Popoarele asiatice neslave ale fostului imperiu sovietic îşi au rădăcinile încă înfipte în tradiţiile Evului Mediu, de aceea masa lor a rămas, până la capăt, refractară faţă de comunism. Etnosul armean şi georgian păstrează mai mult din duhul Bizanţului şi al tradiţiei medievale în genere, decât alte foste provincii ale Imperiului Rus. Aici putem găsi “locurile-cheie” de care vorbeam mai demult.

Dinspre Erevan sau Caucaz (ca şi dinspre Balcani sau Carpaţi), o confruntare artistică cu civilizaţia Evului Mediu comportă, pe lângă erudiţie, curaj şi o bine închegată viziune personală; în plus, graţie calităţii de locuri-cheie a acestor spaţii geo-spirituale, a multiplei lor perspective paradigmatice, dată de coabitarea mai multor straturi bine conservate ale trecutului cu prezentul, ea (confruntarea) conferă toate premisele originalităţii. Aceasta nu exclude umorul, nici evlavia autentică – valori indispensabile pentru cultivarea tradiţiei în vertijurile informaţionale de azi. Cu “paşaportul” eurasiatismului, categoriile care în Occident au fost forţate să pară opuse coabitează firesc în Răsărit. De aceea, aportul marilor cineaşti armeni şi georgieni la un postmodernism creştin este un miracol născut din paradoxurile Eurasiei.

Serghei Paradjanov şi Tenghiz Abuladze sunt cineaşti aşezaţi sufleteşte, simultan, în trecutul îndepărtat şi în prezent, în ancestralul etnic şi în politicul cel mai recent. Respiraţia tradiţiei coabitează cu insurgenţa, evlavia nu îngrădeşte satira, ba dimpotrivă, o potenţează, deconspirând tensiunea dintre formă şi fond, pentru a o transforma în sursă de comic şi de primenire spirituală: aşa se trăia odinioară în cetăţile Greciei Antice, în comunităţile libere civile şi rurale din Evul Mediu creştin, aşa se trăieşte încă în unele oaze de străveche civilizaţie din Transcaucazia.

Cu aproape trei decenii în urmă, Abuladze impresiona mapamondul prin Căinţa, tulburătoare parabolă politică a totalitarismului, al cărei mesaj era, în anii ‘80, accesibil şi politiceşte corect pentru întreaga lume occidentală, care a şi primit filmul cu braţele deschise. Poetica expresionist-postmodernă a Căinţei vizează aproape exclusiv meandrele infernalului social şi fiziologia genocidului, ale căror funeste reverberaţii distrugătoare până în străfundul fiinţei doar schimbarea minţii, metanoia le poate opri. Aceasta este morala filmului, aceasta este treapta de pe drumul ascetic către Dumnezeu în faţa căreia ne lasă regizorul.

Pe noi, însă, ne interesează acum treptele ulterioare schimbării minţii, uşile aflate în imediata vecinătate a porţilor Raiului: puţine lucrările omeneşti le deschid, iar cel mai bine o fac creaţia populară, poezia, basmul şi muzica. De aceea, din cinematografia de mică audienţă născută în preajma străvechiului munte Ararat, alegem un singur nume: cel a cărui creaţie a îmbarcat în sine în modul cel mai generos şi mai firesc imaginea Paradisului.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]