Paradjanov şi poetica timpului sacru

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 25 iunie 2011

Cu mijloacele filmului mut, circului şi teatrului medieval, Serghei Paradjanov aduce în actualitate un înalt tărâm al fiinţării, unde verbul „a face” nu pare definitoriu pentru descrierea existenţei. În poezie şi în pictură, în metafizică şi în religie „a fi” este mult mai important decât „a face”. În lumea înţelepţilor, „a face” se dezvoltă numai în umbra şi în continuitatea lui „a fi”, fapta modelează fiinţa omenească, dar niciodată nu o înlocuieşte.

Însă, prin firea lucrurilor, a fervorilor veacului şi a tehnicii, urmaşii fraţilor Lumière s-au depărtat tot mai mult de zugrăvirea lui „a fi”, în favoarea unui „a face” tot mai minuţios şi mai diluat, aparent mai apropiat de dreptunghiul incert al ecranului, de presupusele cerinţe ale publicului, de esenţa cinematografului. Apropiindu-se tot mai mult de concretul lucrurilor şi al fenomenelor, filmul, alături de celelalte arte din secolul XX, se depărta tot mai mult de Fiinţă. Cine îl va întoarce? Care sunt treptele acestei întoarceri? O treaptă importantă au aşezat-o marii mistici (inclusiv necreştini) şi moralişti ai ecranului. O treaptă definitorie o reprezintă Tarkovski. Dar... „dincolo de Tarkovski”? Există, oare, un „dincolo”?

Da, Paradjanov şi-a făcut sălaş dincolo de uşile la care bătea Tarkovski, după cum dincolo de căutare şi încredere se află certitudinea. Razele firave de lumină cerească, ce străbăteau cu greu, la Tarkovski, crepusculul întrebărilor, se transformă la Paradjanov în şuvoi sau, mai precis, însuşi teatrul evenimentelor se mută în izvorul luminii. O arată iluminarea solară, uniformă a mizanscenelor, asemeni celei din teatrul stradal, din icoană sau din miniatura medievală. Eroii săi (rapsozi şi martiri) o înglobează în inima lor, întrupând-o, apoi, în altitudinea cântului şi-n certitudinea faptei. La fel ca eroii din basme, aceştia nu bâjbâie în căutarea menirii, ci, cunoscându-o, şi-o împlinesc. Or, a-ţi cunoaşte menirea înseamnă a te afla, deja, în teritoriul lui “a fi”. Pe o altă treaptă se află protagoniştii lui Tarkovski, care se străduiesc din greu să-şi coaguleze fiinţa şi să regăsească Izvorul Luminii, realizarea lui “a fi” punând capăt tramei.

Hieratismul măştilor pudrate ale actorilor, cu totul străin frivolităţii sau duplicităţii funciare a măştilor, rosteşte uneori nerostitul “l-am cunoscut pe Dumnezeu”, pe care doar sfinţii, călugării şi, poate, ţăranii îl mai poartă pe feţele lor. Cu sau fără ştiinţa autorului ei, poetica filmică paradjanoviană atestă certitudinea în Înviere. La Paradjanov, “a fi” este salvat de invazia cinegenică a lui “a face”. Reverberând verbul fiinţei în substanţa densă a tradiţiei şi-n diapazonul timpilor supraistorici, cineastul armean transformă pe “a fi” în amplul a fost odată ca niciodată. Iată marele timp de conjugare al basmului, al înţelepciunii proverbelor, al marilor mituri, al “iubirii mai tari decât moartea”, al prezenţei lui Dumnezeu în lume, al Învierii (vezi desele şi enigmaticele apariţii de fluturi, nimfe şi oameni înfăşuraţi – simboluri ale transfigurării).

A fost odată ca niciodată, adică: “a fost şi este întotdeauna”. Iată supra-timpul eternităţii, în strâmta ei desluşire omenească, matca de emergenţă şi revenire a timpului istoric, coborât pe ecran printre peruci pudrate de hani-căpcăuni, machiaj excesiv, minarete şi mănăstiri, Biblii mângâiate cu grijă, scoici vestitoare, covoare, rodii, pietre tombale, obiecte de butaforie.

Plastician şi poet, mai mult decât povestitor, Paradjanov este unul dintre puţinii cineaşti care îşi supun estetica filmică viziunii plastice, iar scenariile, lirismului cuvântului, care reuşeşte să se metamorfozeze într-o imagine emoţional la fel de puternică pe ecran. Emoţia, însă, nu e vehiculată de coduri tari ori de jocul psihologist al actorilor, ci de complicata compoziţie plastică, de raporturile cromatice şi formale, de relaţia între melos şi linişte, de declamaţie, de gestica hieratică, de contemplaţia obiectualităţii concrete, purtând o adâncă încărcătură mistică. Exemplele abundă; poemul biografic Culoarea rodiei este literalmente o desfăşurare densă şi nelineară de obiecte-simbol, evocând marile teme reiterate în întreaga creaţie a regizorului: iubirea, frumuseţea pură, moartea, sacrificiul, viaţa eternă.

[Fragment din volumul Scara Raiului în cinema, în curs de apariţie la Editura Arca Învierii]