O meditaţie despre ştiinţa de a îmbătrâni: "Un an de viaţă" de Mike Leigh

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 12 iulie 2011

Mike Leigh

Veteran al filmului social de investigaţie psihologică, maestru al melodramei pe teme de familie, britanicul Mike Leigh este un incurabil optimist şi filantrop (în sensul originar al cuvântului). Crezând în demnitatea fiinţei umane - fenomen tot mai rar în cinema-ul post-douămiist -, el aduce cu sine tot ce era mai bun în realismul social al şaptezecilor: sinceritatea şi umanismul. Filmele sale, uneori controversate din cauza orientării stângiste, dar întotdeauna pline de adevăr şi substanţă umană (ca Despre fericire şi alte nimicuri, Vera Drake, Secrets & Lies) nu au trecut niciodată neobservate, aducându-i nu doar palmaresuri bogate şi recunoaşterea publicului şi a specialiştilor, ci şi renumele de cineast fără compromisuri.

Ultima sa producţie, Un an de viaţă / Another year, este dintre cele mai bune filme care pot fi văzute în vara asta pe ecranele din România şi va intra, cu siguranţă, în topul filmelor europene ale anului. Nu neapărat la încasări.

Serios şi accesibil totodată, simpatetic faţă de minoratul condiţiei umane, pe care încearcă să o salveze prin atenţie şi compasiune, Mike Leigh este (mai ales cu acest ultim film al său) un fel de Cehov al zilelor noastre. Sincer, lucid şi echilibrat, atent observator al măruntelor zbateri în cotidian ale inadaptaţilor ori al bravurii nezgomotoase a celor ce sfidează convenţiile sociale ca să-şi urmeze drumul lor propriu, Mike Leigh este unul dintre tot mai puţinii cineaşti pentru care a face film este un act taumaturgic, un act de terapie socială – fără mistică şi mistere transcedentale, fără ecuaţii scenaristice elucubrate, ci doar cu graţia, umorul şi eleganţa apropierii simpatetice de celălalt.



Peter Wright şi Lesley Manville în Another Year



Un an de viaţă este una dintre cele mai simple ca structură şi nespectaculoase ca intensitate emoţională pelicule ale venerabilului regizor şi scenarist. Dar în spatele aceste simplităţi se află siguranţa de bisturiu a construcţiei dramaturgice şi a punerii în scenă.

Propunându-şi să mediteze, în cheie realist-tragi-comică, despre îmbătrânire şi drama respingerii de către societate a celor de vârsta a III-a, Mike Leigh construieşte nu atât o poveste (căci în film nu se întâmplă mare lucru), cât o suită de situaţii, dezvoltate într-un ambient de oameni apropiaţi care trăiesc şi îmbătrânesc împreună. Şi ale căror reacţii la înaintarea în viaţă variază de la adversitate, depresie şi resemnare, până la colaborarea deschisă cu darurile maturităţii şi senectuţii. Câteva întâlniri prieteneşti, câteva reuniuni de familie, confruntările cu singurătatea, ratarea, iubirea, moartea şi naşterea dau la iveală tot acest evantai de atitudini, într-o serie de gesturi şi dialoguri fireşti, lipsite de didacticism, emanând la fel de natural şi pragmatic silabe ale înţelepciunii populare de pretutindeni.

Nucleul dramaturgic al filmului îl constituie un cuplu fericit din clasa de mijloc, aflat în pragul pensionării. Tom este geolog, Gerry face consiliere psihologică şi ajunge, vrând-nevrând, să-şi exercite profesia şi în afara orelor de serviciu. O pacientă cu insomnie cronică, o colegă de serviciu labilă psihic, incapabilă să-şi accepte vârsta şi nevrozată de eşecurile perpetue ale vieţii sentimentale, un prieten de familie celibatar, suferind de depresia vârstei de mijloc şi de respingerea de către grupurile sociale din cartier – sunt tot atâtea tablouri ale nefericirii şi debusolării, care gravitează în jurul cuplului realizat, încercând să absoarbă din energia sa pozitivă. Iar jovialii Gerry şi Tom (simpatică şi providenţială onomastică) se lasă, prieteneşte, exploataţi, încercând, cu relaxare şi umor, să-şi ajute amicii. În primul rând, ascultându-i şi dăruindu-le din timpul lor liber, consiliindu-i, cu sau fără succes şi încercând, cam fără succes (căci “pacienţii” nu colaborează), să-i ajute să-şi dreagă viaţa.

Într-un duh apropiat de cel al comediei franceze (lipsit însă de aciditatea satirei acesteia), câteva mici răsturnări de situaţii scot în faţă defectele majore ale looser-ilor şi incapacitatea acestora de a şi le vedea şi corecta, explicându-le indirect şi rateul şi conferindu-le o notă de comic dulce-amar, dar fără a îndepărta, prin aceasta, compasiunea regizorului. Focala se mută, astfel, dinspre cuplul realizat, spre personajul comic şi nefericit al jalnicei prietene Mary, pe care îl investighează cu profunzime şi înţelegere.

Un regal actoricesc, cum rareori ne mai este dat să vedem, asigurat de Lesley Manville (Mary), Ruth Sheen şi Jim Broadbent (Gerry şi Tom) şi Peter Wright (cu toţii, colaboratori constanţi ai lui Leigh) însufleţeşte această meditaţie dulce-amăruie despre ştiinţa de a îmbătrâni.