In memoriam Serghei Paradjanov

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 26 iulie 2011

Pe 21 iulie s-au împlinit 21 de ani de la moartea lui Serghei Paradjanov. Astăzi, numele marelui regizor armean dizident, născut la Tbilisi în 1924 şi impus pe plan internaţional cu Umbrele strămoşilor uitaţi (1964) şi, peste patru ani, cu Sayat Nova (Culoarea rodiei) este rostit destul de rar, chiar şi în cinemateci. Şi pe nedrept. Aportul său novator la limbajul cinematografului, ca şi elevaţia spirituală a mesajelor filmelor sale îi conferă un loc cu totul privilegiat (dar şi anevoie de desluşit) în “panteonul” artelor ecranului. Sedusă de dizidenţa sa antisovietică şi de stridenţele biografice, critica occidentală (la fel ca şi cea sovietică) nu a sesizat polifonia mesajului religios al operei sale, strecurat discret şi codificat sub apanajul avangardist cu iz exotic, extrem de original şi de contrariant al acesteia. Astăzi, lucrurile pot fi văzute şi înţelese la adevărata lor valoare.

Cu toate că, la lansare, nu a obţinut nici un premiu, poemul cinematografic Sayat Nova (Culoarea rodiei) este capodopera indiscutabilă a lui Paradjanov. Toate filmele sale ulterioare se hrănesc din acesta dar, chiar dacă vor dezvolta unele teme lăsate aici în subsidiar, nu îl vor egala niciodată.

Poetul Arseni Tarkovski îi spunea cândva fiului său: “Andrei, ceea ce faci tu nu este cinema!”. Acelaşi lucru se poate spune despre Paradjanov şi, prin excelenţă, despre Culoarea rodiei. Dacă îndrăznim să vorbim în modul cel mai asumat despre o adevărată naştere în duh a cinematografului, aceasta este Culoarea rodiei. Tarkovski, asemeni unui profet al pocăinţei, este, cumva, Înaintemergătorul acestei naşteri. Supranumit în Rusia “Andrei Înaintemergătorul Artei a 7-a”, el o invocă în film, îşi potriveşte acordurile spre pregătirea naşterii de Sus, o prevesteşte şi o provoacă, cu întregul său geniu artistic şi cu conştiinţa căutătoare de Adevăr a omului acestui veac.

Paradjanov, însă, nu aparţine “acestui veac”, artistul de la poalele Araratului nu se simte dator să dea socoteală valorilor veacului ci, dimpotrivă, să le sfideze, dar nu pentru a se pune pe sine în loc, nu în numele său, ci în numele Adevărului. “Mute vor fi buzele ritorilor celor mult vorbitori”. În faţa “limbii păsărilor”, înţelepţii amuţesc. Personajele lui Paradjanov tac, pentru ca totul să devină epifanie.

Temându-se de evocarea unui erou naţional nerus de pe teritoriul Imperiului Roşu, cenzura sovietică a impus schimbarea titlului original al filmului (Sayat-Nova) şi, de atunci, titlul sub care este cunoscut (mai ales în străinătate) este Culoarea rodiei. Filmul este o biografie subiectivă a marelui poet armean din secolul al XVIII-lea, Sayat-Nova.

Esenţială pentru înţelegerea filmului este desluşirea simbolismului rodiei. Răspândit în zona mediteraneană şi în tot Orientul, fructul rodiului este asociat cu bogăţia, rafinamentul, fecunditatea şi dragostea, în sensul teluric, dar mai ales în cel mistic al acestora. Poetul şi ebraistul Ioan Alexandru îl numeşte “mărul Orientului”. Este frecvent menţionat în Vechiul Testament, ca plantă de cultură, dar şi ca element decorativ ales de regele Solomon să împodobească Templul lui Dumnezeu (III Reg. 7, II Paralip. 3). În tradiţia ebraică se credea că numărul de seminţe al rodiei este acelaşi cu numărul de legi ale Torei: 613. Alte popoare antice credeau că rodia este fructul cunoaşterii, din care muşcase Eva în Rai, ori că este fructul longevităţii şi al nemuririi. În tradiţia islamică grădinile Raiului sunt pline de rodii. În scrierile poeţilor persani şi în Cântarea Cântărilor rodia descrie frumuseţea de negrăit a iubitei: “Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit. Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci şi minunate” (Cânt. 4, 12-13). Versetele Înţeleptului rege Solomon sunt paradigmatice pentru imaginea Paradisului în lirica orientală, imagine conservată în arta şi spiritualitatea asiatică până spre zilele noastre.

Nu întâmplător, imaginea fructului meridional imposibil de secţionat cu cuţitul a fost preluată de arta carolingiană şi bizantină, pentru a deveni simbol al oecumenei creştine, al Bisericii nedespărţite.

Pornind de la această zestre culturală, cât şi de la recurenţa arbustului în arealul Transcaucazian, Paradjanov construieşte (nu numai în Sayat-Nova şi în filmele ulterioare, ci şi în colajele sale) o întreagă reţea de sensuri nuanţate transformate în laitmotiv, variind de la cel al pământului natal (ca paradis terestru), la cel al desfătărilor dragostei (ca prefigurare a paradisului ceresc) şi până la cel al sacrificiului sângeros, ca preţ ăentru salvgardarea sau cucerirea primelor două.