Lumile lui Serghei Paradjanov aparţin miticului, baladei şi epopeei, iar termenii stilistici în care sunt grafiate pe peliculă, extraşi din universurile lor, sunt reangrenaţi după criterii semantice auctoriale (iar nu morfologice, ale genului literar), potrivit logicii estetice a postmodernismului.
 |
| Politică şi etnos caucazian în Aşik-Kerib. Element scenografic realizat de S. Paradjanov |
Postmodernismul, însă, e un concept alunecos, înţeles îndeobşte doar la nivelul prim de receptare al operei, cel compoziţional, iar nu la cel doctrinar. Pentru unii, a devenit un cuvânt de ocară, echivalent cu impostura şi chiar cu huliganismul. Duplicitatea sa funciară reclamă pe drept o atenţie “poliţienească” din partea exegetului, care e dator să-şi pună întrebări de tipul: “Unde e ascuns centrul, care se pretinde că nu există?” Căci orice operă artistică îşi are un nucleu generator, iar ironia, eclectismul, practica citatului şi a dialogului cultural (câteva dintre cuvintele de ordine ale mega-curentului) sunt mijloace ce pot fi puse în slujba unor scopuri foarte diferite, ba chiar antagonice.
Vom vedea, în cadrul unei analize filmice de detaliu, care sunt credo-urile ce formează cheia de boltă a postmodernismului paradjanovian.
Ceea ce ne propune Paradjanov este jocul: jocul lumilor şi al limbajelor, într-o perioadă când semiotica modernă încă nu ieşise din cabinet. Elemente morfologice ale unei lumi arhaice (mitice, legendare) sunt angrenate de sintaxa lumii moderne. Semantica frazei cinematografice rezultante va aparţine, aşadar, ambelor lumi: arhaică şi modernă. Textul filmic ne propune să devenim simultan contemporani cu două epoci total diferite. Istoria se modifică prin recitirea ei. Lumea secolului al XIV-lea este alta în optica istoriografilor marxişti ori liberali decât în cea a cronicarilor vremii, fiecare ev este studiat, reînţeles şi reuitat prin toată experienţa acumulată până azi; unele fapte se uită, altele ies la iveală, altele îşi preschimbă înţelesul.
Postmodernismul, ca doctrină unificatoare, poate să împletească epoci şi mentalităţi diferite într-un singur şuvoi de corespondenţe. Totul depinde de viziunea şi capacitatea de cuprindere a “demiurgului” care le angrenează. Punerea împreună a două universuri aparent incompatibile, animate de legi diferite nu impune neapărat anihilarea lor reciprocă (precum în Suprarealism), ci poate conduce la unirea simpatetică a celor două lumi, la o dublă deschidere, la o îndoită cunoaştere (prin îmbogăţirea fiecărei lumi cu legea celeilalteia). Dacă Suprarealismul distruge tradiţia, iar modernismul îi întoarce spatele, postmodernismul, înarmat cu teoria limbajelor, o asimilează, o reciteşte pe gustul său.
Artistul postmodern pare să fi citit mult şi, adesea, grăbit: el ştie că nu poate renunţa la memorie şi că, într-un fel sau altul, trecutul îl defineşte. Dar spre deosebire de artistul modern (care renunţă la copierea tradiţiei, de dragul originalităţii) ori de cel clasic (pentru care a prelua lecţia maeştrilor nu e o ruşine), artistul postmodern se simte pe picior de egalitate cu maeştrii, intră cu ei în dialog “democratic”, conştient că fiecare creează conform paradigmelor epocii sale.
Dar dialogul, dacă se doreşte a fi mai mult decât un act mecanic, nu se poate face cu faţa la perete (ca discursul artistului modern), nici cu privirea aţintită spre muzee (asemeni discursului clasic), ci presupune cunoaşterea contextelor ambelor epoci. Postmodernul a învăţat, în sfârşit, două prime legi ale unui ipotetic decalog cultural: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi “Să nu ucizi” (chiar dacă scepticii îi impută încălcarea poruncilor a 7-a şi a 8-a, a adulterului şi a furtului cultural…). E posibil ca o astfel de abordare a postmodernismului să creeze premisele unui nou început, într-o multicultură teocentrică, etnică şi supraetnică în acelaşi timp, care să-l reunească pe om cu Dumnezeu. Esenţial, în cazul dialogului şi al aculturaţiilor, dar şi al înţelegerii oricărui postmodernism, rămâne Centrul!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu