Când sfinții merg în iad: ”Hoarda”

Apărut (în formă ușor prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 5aprilie 2014

Scenaristului Iuri Arabov, cunoscut pentru filmele realizate împreună cu Aleksandr Sokurov (de la Vocea solitară a omului până la Faust), dar și pentru pelicula cu subtext religios Minunea, i s-a propus să scrie un scenariu despre Mitropolitul Aleksie al Moscovei († 1378) - sfânt făcător de minuni, dar și abil diplomat - și relațiile sale cu Hoarda de Aur. Grație harului, dar și abilității sale politice, înaltul ierarh a salvat cnezatul Rus de câteva invazii tătare. Inițiativa cinematografică aparținuse chiar vrednicului de pomenire Patriarh Aleksie. Cu toate că este un scriitor subtil și talentat, un om credincios și un empatic trăitor al istoriei, Iuri Arabov a fost deconcertat de ideea scrierii unui scenariu despre un sfânt; din fericire, directorul studioului producător, ”Enciclopedia Ortodoxă”, l-a convins. ”I-am răspus că nu voi face un film despre lupta unui sfânt cu cei de altă credință, așa ceva este de neconceput pentru mine; ci că voi scrie un scenariu despre sacrificiu, despre cum Dumnezeu ne vorbește nu când suntem călare și poleiți cu aur, ci când ne dăm viața pentru aproapele”. 

 

Filmul Hoarda (Orda), după un scenariu cu titlul inițial Sfinții merg în iad, a fost realizat în 2012 de regizorul Andrei Proșkin și este, spune Iuri Arabov, cel de-al doilea film al său cu buget substanțial (după Faust). Sau primul său film istoric care nu este un Kammerspiel. 

 

Pentru a evita triumfalismul literaturii hagiografice târzii, cât și unei părți a noului cinema pravoslavnic, Iuri Arabov plasează centrul de greutate al narațiunii nu în arealul cneazului Ioan al Moscovei și al Mitropolitului Aleksie, ci chiar ”în gura” dușmanului, în capitala Hoardei de Aur, Sarai-Batu. Asprimea fascinantă a stepei mongole, cu uscăciunea hipnotică a peisajului și a facies-urilor și arhaicitatea moravurilor - amestec de cruzime, primitivism și infantilism sofianic, specifice lumilor vechi păgâne - domină emoțional și vizual. Nici un maniheism, hollywoodian sau vest-eurpean, în studiul de moravuri și expresii, surprinse în firescul și autenticitatea lor, când primitivă, când capricioasă sau hieratică - de aici, aerul vag borgesian, cu inflexiuni de amară filosofie a istoriei, trimițând către Kurosawa. 

Acest spațiu al forței oarbe, crimei gratuite și al circului, este dominat de mama marelui han, Taidula - personaj sapiențial și magnific, singura conștiință lucidă a Hanatului, purtând pe umeri de una singură ideea imperială a ”drumului până la capătul lumii”. Masca de pudră compactă care îi acoperă fața - semn al rangului aulic suprem - îi conferă un aer spectral de autarh asiatic, impenetrabil și amenințător, risipit sporadic de inflexiunile dramatice ale chipului nemachiat și ale trupului (automutilat voluntar la moartea primului fiu, Tinibek, ucis intempestiv de fratele rival) - incursiune subtilă în intimitatea puterii, pe care Arabov o practică (de la Taurul și Moloch, la Soarele) cu o dezinvoltură shakespeariană și eleganță inegalabile în cinema. 

 

Suntem în 1357. Începutul declinului imperiului este marcat de orbirea Taidulei - efect subtil al ”închiderii ochilor” mamei în fața crimei fratricide comise (în fața tuturor și neamendate de nici un oprobriu) de fiul iubit, Djanibek; un cortegiu de vraci și escroci încearcă, fără succes, să o vindece. Există un singur ”vrăjitor” mai tare ca ei - spun oamenii hanului: Mitropolitul Aleksie, recunoscut ca făcător de minuni. El trebuie adus în Sarai, altminteri Moscova va fi făcută una cu pământul. 

 

În acest peisaj, ca o capcană fără speranță pentru europeni (ca cei doi soli papali, batjocoriți și eșuați, fără sorți de întoarcere, pe maidanele barbarei capitale) se inserează, aproape ca un fulger, imaginea luminoasă și aparent șovăielnică a Mitropolitului Aleksie, descins ”să vindece Tartarul de orbire”, fără suită însoțitoare și arme - miel în gura balaurului - la rugămințile creazului său de a salva Rusia de încă o pustiire. Hagiografiile sunt sărace în descrierea detaliilor călătoriei, dar Iuri Arabov inventează o primă înfrângere morală a Mitropolitului: cu toate rugăciunile pe care le face împreună cu ucenicul său, Aleksie nu reușește să o vindece pe Taidula. Miracolul se refuză, uneori, chiar și sfinților. În consecință, este grav umilit și trimis aproape gol, fără cal, merinde și ucenic, să plece unde vrea, adică la moarte sigură. Ucenicul său trece la mahomedanism. În loc să se întoarcă acasă, Mitropolitul se alătură unui grup de prizonieri ruși, care muncesc în condiții de exterminare în cuptoarele băilor publice ale Marelui Han. Aici îl întâlnește pe fostul său ucenic; exact când încearcă să-i salveze acestuia viața, Taidula își recapătă vederea, fără ca Mitropolitul să știe. Este înconjurat cu mare cinste de oamenii Marelui Han, care îl trimit cu daruri, împreună cu ucenicul, în Rusia, unde este primit ca un sfânt. 

În acest timp, luptele fratricide grăbesc sfârșitul Hoardei de Aur. Aceasta se stinge, în viziunea lui Iuri Arabov, de la sine, asemeni unei scamatorii de circar, deconspirate de audiența aulică (dipolul minune/șarlatanie animă structura subtilă a filmului). În momentul când marele han, Djanibek, taie frânghia suspendată în aer, asemeni unei cobre, pe care, în arena circului, saltimbancii își execută acrobațiile sub privirile pironite infantil ale curtenilor mongoli, saltimbancii cad, vraja se rupe și, odată cu aceasta, robustul Djanibek este cuprins din senin de spasmele morții, aceeași cu care chiar el își ucisese fratele domnitor, sub privirile la fel de impasibile la suferință ale curtenilor săi. La fel de impasibil și prompt, la fel de spectral ca Taidula, fiul său imberb, Berdibek, cere imediat "marii sale bunici" binecuvântarea urcării pe tron. Taidula ridică toporul asupra propriei mâini, cel cu care își retezase un deget după asasinarea primului fiu, dar așază arma la loc, îngândurată, renunțând să se mai mutileze. Parcă abia acum înțelegându-și greșeala tolerării unui fiu ucigaș, nu dă binecuvântarea de domnie nepotului său. Acesta va domni, cu multă cruzime și sânge (spun letopisețele) fără ea, declanșând declinul Marelui Hanat (Altân Urda), dar eliberând Biserica Rusă de tribut și deschizând, în sfârșit, porțile comerțului italian... 

 

În modelarea diafană a relației dintre barbarism și sfințenie, în care fiecare își găsește drept de cetate, dar numai unul depășește limitele umanului, și în suprinderea acroșurilor Nevăzutului, aproape insesizabile și totuși inserate ferm și proniator în materia robustă a istoriei, constă măiestria scenaristică a lui Iuri Arabov. Iar regizorul Andrei Proșkin, împreună cu directorul de imagine Iuri Raiski și cu un tandem actoricesc de primă mână (Roza Hairullina în rolul Taidulei și Maxim Suhanov în cel al Vlădicăi Aleksie) pun în scenă fără reproș, cu reținută fascinație, maximă sinteză artistică și fără nici un compromis populist, această densă și desăvârșită materie filmică. 

 

Pelicula a cunoscut un mare succes festivalier, inclusiv de critică, atât în Rusia, cât și în țările asiatice și arabe, fiind laureată cu premiile ”Sf. Gheorghe” de Argint pentru regie și pentru cel mai bun rol principal feminin, șapte premii naționale NIKA și cinci premii ”Vulturul de aur”. La ediția a 34-a a tradiționalului Festival Internațional de Film de la Moscova a fost distinsă de Rețeaua de Promovare a Filmului Asiatic (The Network for the Promotion of Asian Cinema) pentru ”admirabila combinație dintre imageria desăvârșită și fermitatea iertării într-o epocă dominată de tiranie”.

Cadre din film preluate de pe: http://www.filmz.ru/photos/films/7771/photos/

Filmul este accesibil pe internet, inclusiv subtitrat în limba română: http://serialetraduse.ro/orda-the-horde/