Sub masca
agreabilității, ultimul film al lui Nicolae Caranfil, Mai
aproape de lună, lansează mai multe provocări, una mai
subversivă decât alta. Filmul romanțează un episod nici până
azi pe deplin înțeles din istoria epocii staliniste, evocat în
documentarul lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist, o
reconstituire dorită cât mai obiectivă, care, în același timp,
să nu deranjeze pe nimeni, a evenimentului din vara anului 1959,
care zguduise România stalinistă. Tocmai această abținere
a regizorului-documentarist de la comentariul personal în fața unui
fapt ce nu poate trece necomentat, este dinamitată, inteligent și
(poate prea) dezinvolt, de Nae Caranfil.
Coproducție
multinațională, filmul Mai
aproape de lună, a cărui acțiune se petrece în
capitala Republicii Populare Române - este vorbit exclusiv în
engleză, semn că, de pe o parte, autenticitatea nu face parte din
prioritățile regizorale și, pe
de alta, că publicul-țintă este în primul rând cel internațional
- de unde o anumită convenționalitate și apăsare pe coduri tari a
discursului istoric. Un iz nonșalant de Belle-Epoque răzbate
nostalgic și subversiv (la adresa regimului comunist) din mizanscene
în care vibrația proletcultistă este aproape exclusă.
Se simte apăsat că filmul nu este un remake (acestea și-au
spus cuvântul, în epocă și recent), ci o ”variațiune pe o temă
dată” - gen aproape muzical. În aparență frivolă, pelicula nu
este o dramă, ci o farsă care, pornind de la ideea de farsă
politică a evenimentului evocat, se instituie ea însăși într-o
multiplă farsă.
Întrebarea
în jurul căreia se învârte, legitim, filmul, este
fatidicul ”De ce?”. De ce un grup de intelectuali evrei
ilegaliști, cu cariere respectabile și legături solide în
cercurile puterii, a comis un jaf din care era evident din start că
nu se va alege cu nimic? Doar de dragul sfidării sistemului, în
care au crezut și la a cărui instalare (se insistă explicit în
film) ei înșiși au contribuit? Merita riscul cu viața pentru o
farsă? Caranfil vrea să demonstreze că da, toată construcția
dramaturgică vizând acest scop. Sub bagheta sa, declarat
manipulatoare, cei cinci membri ai benzii (în film se amintește că,
de fapt, au fost șase), capătă alura unor haiduci visători și
nostalgici ai luptei ilegaliste, ale cărei nobile idealuri au fost
spulberate de stalinism.
O idee
importantă a filmului - mai valoroasă decât teza istorică - este
cinema-ul ca instrument nu doar manipulator, ci de complice la marile
farse ale istoriei, pe care, prezentându-le ca benigne, de fapt le
girează și camuflează - vezi geniala invenție a jafului real,
filmat în văzul tuturor, în pretins scop de film educativ, film de
reconstituire care se va realiza abia post-factum. Construită
ca farsă (și receptată, în consecință, ca inocentă), istoria
devine reală și seceră vieți, pentru a se reîntoarce în farsă.
Iată o idee de rezonanță shakespeariană. Care se repetă mereu,
sub alte forme, sub ochii nepermis de naivi ai contemporanilor
noștri.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu