”Q.E.D.” - Securitatea și calculatorul Coral

Apărut (ușor prescurtat) în Lumina literară și artistică nr. 7 / octombrie 2014 (pagina 4)

Una dintre premierele românești interesante ale acestei toamne este cel de-al doilea lung-metraj al lui Andrei Gruzsniczki (cunoscut în special pentru ”Cealaltă Irina”), intitulat ”Q.E.D.”. Filmul, produs de studioul Icon (vezi filmul lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”) investighează o falie de la mijlocul ultimului deceniu al regimului comunist, neabordată până acum de cinema-ul autohton, și anume problema dosarelor de emigrare a specialiștilor și relația intelectualității tehnice și universitare cu puterea, implicit, cu Securitatea. Marele pariu al tânărului și ambițiosului regizor (care, cu siguranță, nu prea se poate baza pe amintiri personale în această chestiune), constă în încercarea de a reconstitui din interior această fâșie de frescă istorică relativ recentă, destul de sărac consemnată în literatura memorialistică. 

Filmul se înscrie în tematica delicată și foarte dificilă (și cu atât mai necesară) a dramatizării (sau romanțării, în sensul dezvoltării dramaturgice în plan fictiv) a unor extrase din dosarele Securității, inaugurată în 2003 de Titus Muntean cu ”Examen” și continuată, de pildă, cu ”Roxanne” al lui Valentin Hotea (2013). Dificultățile subgenului, deductibile și din recurența extrem de rară a acestor producții, constau nu doar în necesitatea reconstituirii documentaristice cât mai polifonice din spatele scenei, cât și în asumarea efectivă a contextului epocii de către scenarist, regizor, actori, în acele detalii care scapă, de obicei, condeiului memorialistic. Aici rezidă atât atu-urile, cât și slăbiciunile filmului lui Andrei Gruzsniczki. 

Frescă istorică, dramă psihologică, policier, thriller - iată o combinație de genuri care, în cazul unei bune dozări, poate asigura succesul unui film pe o piață cinematografică (chiar cea autohtonă), devenită tot mai concurențială. O încercase și Nae Caranfil în ”Closer to the moon” - film care, în pofida nerealismului istoric voit, reușea o osmoză nemaiîntâlnită în cinema-ul românesc a genurilor sus amintite. 

Opțiunea lui Gruzsniczki este, însă, pentru realism, dar tocmai aici, la nivel de filigran, apar fisurile - destul de minore, pentru ca o bună parte din public să nu le observe, dar suficiente pentru a începărta filmul de statutul de block-buster sau de capodoperă. Dacă scenariul (semnat de regizor) stă în picioare, reușind să urmărească lupta pentru niște mize reale ale epocii, într-un suspans constant, ușor ascendent, susținut până la sfârșitul filmului, dacă scenografia consemnează atent, uneori prea apăsat, anecdotica oficială și domestică a vremii, inclusiv pe cea din nișa profesională aridă, atât de rar evocată, a centrelor de calcul din jurul calculatoarelor autohtone Coral - mediul central al acțiunii, câteva aspecte de detaliu lasă de dorit. 

În primul rând, costumele și coafurile (masculine și feminine) - apăsat șaizeciste, adică demodate cu două decenii și nerealist de provinciale pentru un mediu tacit occidentalizat (chiar dacă destul de rigid în aparențe), ca acela al Politehnicii bucureștene a anilor optzeci. Este remarcabil cum versatila Ofelia Popii îi imprimă eroinei protagoniste, prin palorile sale nuanțate, acea alură atașantă și rebarbativă în același timp (adică vie) de perpetuă îngrijorare, prudentă reținere, tristețe dulceagă și tenacitate, care o face atât de credibilă în rol, în pofida impedimentelor de coafură și costum, care de obicei își pun amprenta pe registrul afectiv al personajului. 

Restul echipei actoricești (în frunte cu Florin Piersic jr. și Sorin Leoveanu) joacă, însă, pe linia minimei expresivități, specifică noului cinema românesc, linie care, în cazul filmului de epocă și de gen, este mult mai riscantă (ea e la locul ei atunci când fiecare se joacă pe sine și când spectatorul și personajul interpretat aparțin aceluiași mediu socio-cultural - fapt neînțeles de cei mai mulți dintre cineaștii Noului Val). De aici, senzația de neutralitate emoțională a personajelor tinere masculine - bună, până la un anumit punct, în thriller și în filmul politic, inclusiv în portretizarea de la o anumită distanță a mediului tehnocrat, dar păguboasă în cazul urmăririi unei evoluții dramatice polifonice, relativ contorsionate și de anvergură, a unor personaje de prim-plan, ca în filmul de față. Un rol atașant oferă Virgil Ogășanu - apariție rară în cinema-ul recent -, în ipostaza tandru-ludică și discretă a bunicului latinist și cardiac, resemnatul părinte al eroinei principale. 

O tânără analistă de sistem, așteptând chemarea definitivă în străinătate din partea soțului ei, un inginer talentat, imigrat în Franța; prietenul soțului - un inginer inventator la fel de talentat, respins de la avansare din pricina suspiciunii de relație cu Occidentul (în urma publicării ilicite a unui studiu într-o revistă de specialitate din Vest); filajul constant al Securității, care, pentru prima oară în cinema-ul autohton, nu e diabolizată total, ci e văzută în clarobscur, ca o instituție în care pot funcționa, în anumite limite, cinstea și demnitatea; și, în fine, demnitatea însăși, conviețuind cu prietenia, tentația trădării și dorința de supraviețuire - într-un film care amintește, prin coordonatele și mizele politice și morale, de atașantul și pe nedrept uitatul ”Trahir” al lui Radu Mihăileanu.