”Vorbește cu ea!”/”Hable con ella!” sau poteca spre celălalat

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 1 noiembrie 2014

Cultura iberică s-a născut parcă din torentul înflăcărat și tragic al marilor poveşti de iubire, a căror supraviețuire este condiţionată de rezolvarea eternei probleme a vorbirii cu celălalt sau a ascultării aproapelui... Despre taina dialogului mântuitor întru iubire cu cel căzut sau zdrobit ne vorbește Pedro Almodovar în cel mai profund și mai premiat film al său, Hable con ella! / Vorbeşte cu ea! (Oscar pentru cel mai bun scenariu - 2002, Globul de aur pentru cel mai bun film străin, două premii BAFTA, trei premii ale Filmului European, trei premii GOYA; două premii Satellite și multe alte distincții și nominalizări). 

 

Vorbeşte cu ea! este primul film important al regizorului (care semnează și scenariul peliculei), în care motorul dramatic este purtat exclusiv de bărbați - o provocare artistică autoimpusă de pasionalul cineast, care susține că preferă să facă filme cu și despre femei, datorită diapazonului lor emoțional mai bogat decât cel al bărbaților. Cele două protagoniste ale filmului zac, pe toată durata acțiunii, în comă; nu le cunoaștem decât din câteva retrospecții; și totuși, acțiunile celor doi bărbați din preajma lor, legați în aparență cu slabe verigi emoționale de ele, sunt întru totul condiționate de cele două femei, care nu îi (mai) văd, nu îi (mai) aud și nu sunt în stare să le (mai) vorbească. 

 

Caetano Veloso interpretând Cucurrucucu Paloma în Hable con ella

Patru poveşti despre ideal și eșec și despre virtutea taumaturgică a dialogului se întreţes tulburător, pe fundalul efervescent al frumuseții, fatumului și fragilității - exprimate de balet, melosul hispanic şi corridă -, pendulând ardent între viață și moarte. 

 

Un jurnalist de patruzeci de ani își câștigă viața scriind ghiduri turistice; îl vedem călătorind și plângând: este Marco. Un tânăr infirmier de spital, inocent și interiorizat, îngrijește femei bolnave, fără a cunoaşte vreuna, şi este fericit; deprinderea și-a format-o acasă, unde și-a îngrijit timp de mulți ani, cu infinită dăruire, mama paralizată, până la moartea acesteia, învățând de dragul ei și arta cosmeticii; lumea îl consideră psihopat, iar el se crede homosexual latent: e Benigno. Cei doi asistă în aceeași sală de cinema, fără să se observe unul pe altul, la spectacolul de dans al Tinei Bausch ”Café Müller” - o sfâșietoare expresie a dramei însingurării, căutării reciproce și incomunicării dintre sexe. Două femei aflate în comă, în același spital, în care se vor întâlni și cei doi bărbați care le îngrijesc: Lidia este o femeie-toreador; a îmbrățișat această carieră, care i-a adus celebritatea, spre a răspunde ambițiilor tatălui său, pe care îl iubea foarte mult; în urma unei emisiuni TV, îl cunoaște pe Marco, căruia îi promite un interviu despre viața ei; dar, rănită de o trădare în dragoste, ea pierde controlul asupra taurului din arenă, care îi spulberă trupul în timpul corridei. Alicia, o foarte tânără dansatoare, își întrerupe timida ascensiune în lumea dansului în urma unei devastatoare catastrofe rutiere. Lidia e vizitată în spital de Marco, care e îndrăgostit de ea; dar Lidia, cu toate că părea să-i împărtășească sentimentele, își dorește moartea și nu mai vrea să comunice cu nimeni. Alicia, în stare de inconștiență, e îngrijită zi și noapte, cu grijă fetișizantă, de Benigno, care visează să se căsătorească cu ea. Acesta îl încurajează pe Marco să continue să-i vorbească Lidiei, așa cum el îi vorbește tot timpul Aliciei, convingându-l că oamenii în comă aud și că aceasta o va ajuta să se restabilească. Copleșit de fantasme erotice, Benigno o posedă în spital pe Alicia; fata rămâne gravidă și abia travaliul nașterii o trezește din comă. Treptat, Alicia se recuperează și își reia lecțiile de dans, fără să-și fi cunoscut iubitul, iar Lidia moare, fără să iasă din comă. În pofida consecințelor salvatoare ale gestului său, Benigno este acuzat de tatăl Aliciei de viol și arestat. Regizorul pune această curbură descendentă a acțiunii oarecum în paranteză, căci nu o vedem desfășurată pe ecran, ci o auzim din relatările succinte ale lui Benigno către Marco, când acesta îl vizitează la închisoare pe Benigno. Iubirile nu se împlinesc, relațiile dintre personaje sunt rupte de intervenția morții, iar cel mai inocent dintre cei doi bărbați rămași singuri cedează și se sinucide.... 

 

Și totuși - ne arată regizorul prin toate accentele punerii în scenă - rămân grija pentru celălalt, nevoia disperată de a iubi și, la nevoie, știința acceptării eșecului - formă sublimă de înălțare sufletească - și, ca un cumul al acestora, frumusețea pură, exprimată de muzică, în special de cele două inserturi de spectacol muzical, care sintetizează ecuația afectivă a filmului. Sunt dansul dramatic și contondent, epurat de senzualitate al Tinei Bausch de la început, ca discurs despre neputința de a iubi, respectiv replica sa emoțională din fragil-langurosul șlagăr mexican ”Cucurrucucú paloma” (în interpretarea dezarmant de sinceră a lui Caetano Veloso) - sfâșietor discurs despre neputința de a nu iubi.

 

Fatalismul celor două expresii muzicale ale iubirii, ca ideal irealizabil - nordic-expresionistă și rece, respectiv fierbinte-jeluitoare, iberică, este, la rândul său, contrapunctat în cheie comică de al treilea insert spectacular, de cinema mut: este reveria freudist-suprarealistă a amantului micșorat, până când încape în întregime în vintrele iubitei sale, în care intră pentru totdeauna, ca într-un pântece matern protector, spre a nu mai ieși niciodată de-acolo - referință ironică la sinuciderea candidului Benigno și la dependența emoțională excesivă a celor doi bărbați de femeile din viețile lor. 

 

În cultivarea tensiunii tragice și optimiste, în același timp, dintre cele două neputințe (de a iubi și de a nu iubi), definind sensul de ființă-întru-iubire al omului, sens contrapunctat, la rândul lui, prin (auto)deriziune și provocarea profanului, constă geniul artistic al lui Almodovar.

Și totuși, dacă își iubește atât de mult personajele, de ce îl lasă Almodovar pe Benigno să se sinucidă, când oricum, toate ”corăbiile speranței” erau suficient de înecate, pentru realizarea curburii tragice a poveștii? Simplu: ca să-l iubim și mai mult pe acest inocent, care nu știe decât să se dăruiască, dar nu cunoaște măsura - ceea ce îi este fatal. Ca să-l iubim, jelindu-l, dincolo de plângerea ”corăbiilor înecate ale destinului” celorlalte personaje și a iubirilor lor. Pentru că, dincolo de orice, Hable con ella este - ca și opera lui Almodovar, în ansamblu - o fierbinte și fremătătoare pledoarie pentru iubirea aproapelui (în special a celui căzut în neputință), iar ”viciosul” regizor este unul dintre cei mai mari (dacă nu cel mai mare) maeștri ai catharsis-ului din cinematograful ultimelor decenii. 

 

Structura compozițională specifică lui Almodovar cuprinde - ca și în tragi-comediile lui Kusturica - o linie tragică a marilor pierderi, dominantă narativ, și alta optimistă sau glorioasă, a marilor biruințe, dominantă emoțional.