Recenzie publicată (în variantă prescurtată) în Lumina literară și artistică nr 9 / decembrie 2014, pag. 2.
Volumul
„Pentru trecerea zării” (Arca Învierii, 2011), semnat de
Elena Dulgheru, este alcătuit din opt cicluri de poeme, scrise în
diferite perioade, pe o scară ce înaintează de la „fântâna
dorinţelor”, cu accent pe contemplarea naturii şi circulaţia
motivelor folclorice stilizate, cu tente paradisiace, onirice,
magice, ludice, erotice, până la poezia creştină cu inflexiuni
mistice şi doxologice. Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă
autoarea, cunoscut critic de film, publică, la aceeaşi editură, un
remarcabil volum: „Scara
Raiului în Cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”,
durând, astfel, punţi creative de la poezia filmului la filmul
poeziei.
Chiar
din primul poem, cu referire la „Călăuza” lui Tarkovski, Elena
Dulgheru face să vibreze simţul misterului, neliniştea metanoică:
„Curg lacrimile copiilor în fântâna dorinţelor/ În timp ce,
spre Marte,/ Se-ntorc, câte unul,/ Dinţii de lapte” (Fântâna
dorinţelor). Erosul e pictat în ape, cu o transparenţă
suitoare spre matcă: „Eu mă înalţ mai sus decât tine/ pentru
că ţin în dinţi inima ta./ Tu te afunzi în ţinutul pelicanilor/
strângând ochiul meu între două ape./ Ne vom regăsi.//
Transparenţi ne ridicăm deasupra flăcărilor (...) O frunză ţi-e
ochiul// Fruntea mea şi a ta/ dorm împreună pe o tâmplă mai
mare” (EVA (Facerea lumii)). Prin esenţializări brâncuşiene,
corpul apare ca un mediu revelator al sufletului: „Oare cu ce
semănăm noi doi/ Două ceruri în abandon, secătuite de stele (…)
Şi intru, sărutând poarta, care nu este a mea:/ Ce vastă e
cupola dinăuntrul umărului tău” (Peştele de aur),
împrumutând din notele permanenţei lui: „Amprentele mâinii
mele/ pe pieptul tău/ –
cred că vor rămâne aşa” (Supravieţuitorii). Cromatismul
textual se amplifică prin şaradă: „Merg de-a-ndoaselea pe malul
apei/ aşa că îmi apare în faţă broasca ţestoasă/ Care mă
întreabă Unde?/ sunt ochii mei” (Caise cu susan).
Corpul apare ca un univers cu singularităţi în care legile
obişnuite se suspendă: „Să nu spargi vreun pahar/ În rana –
ce tu – ai deschis/ Vei
pipăi adânc/ – De celă
– lalt capăt –
vei da/ Atomii se înfrâng/ Cenuşă –
e chiar – mâna ta”
(Pitice albe).
Poeta
are fervoarea experimentării, astfel că întâlnim şi poeme
dominate de ermetism, ce ne amintesc de Ion Barbu: „Iarbă de
ordinul unu, ascuns/ Somn peste malul de lumi conjugate (...) Tu te
întrebi de ce oul e prim/ De ce pluteşte semn negru pe mări”
(Lumină primă); „Faţă crestată de râuri, eşti semn/ Ochiul
scăriţă pe stânga pătrat/ Verde pădure, e totul solemn/ Peşti
ce înoată în aer uscat” (Lumina a doua). Sunt zone în
care proliferează asociaţii trans-logice în maniera slalomului
imagistic nichitian: „Câmpul se rotea/ în jurul a 5 puncte
deodată/ cardinale:/ în jurul unui brad şchiop/ în jurul unei
peninsule/ în jurul unui ochi de al meu, mort/ În jurul cerului/
Şi-n jurul gurii. (…) Oasele deveneau de fier/ Măciulia capului –
mică, de piatră/ Priviţi! Cum se contractă ochiul/ într-o
fărâmă/ cât musca deşertului” (Glaciaţia merelor). De
asemeni, se aud şuierând săgeţile ironiei ce demască ispita din
decor: „Priviţi cum o meduză acoperă tot cerul înstelat/ Şi
cum creierul lipăie apă stătută, uscat// Şi cum în chip de
mamă/ Şi de frate mai mare/ diavolul roşu/ Şi diavolul galben/
Mestecă liniştiţi tutun/ La colţul horei” (Idem).
Poeta,
ale cărei intuiţii se întind spre capătul timpului, trăieşte
indefinitul limitei ca pe o urgenţă a comprimării viziunii şi a
trăirii veşniciei în clipă: „Zile prea scurte îmi ticăie-n
palmă/ Ca într-o tâmplă de alergător” (Teorii despre spaţiu
şi timp sau Şezătoare grăbită). În paralel, calea prin lume
apare cosmicizată, în mişcarea ei de cuprindere: „Soare apune/
Soare răsare/ Drumul e lung/ Ca un cerc de hotare” (Zarea
ceasornicarului). Timpul însuşi, poetizat, zămisleşte, în
freamătul elementelor, muzica: „În ocean colonia de corali/
divide timpul în pătrăţele mici/ pentru digestia fiecărui polip/
Şi astfel se naşte muzica” (Ianuarie acesta frumos (Naşterea
muzicii)), prin fermentul unei asimilări spirituale.
Întâlnim
în „bazarul” poetic evocări romanţioase şi baladeşti: „El
simţea albastrul/ Când nu se vedea/ Zarea de cenuşă/ Din privirea
mea” (Dezlipire de retină), motive onirice sacrificiale:
„Iată beau/ sângele struţului auriu/ Care îmi adulmecase gâtul/
Ghearele lui desenau/ flori aurii de gheaţă pe sânii mei”,
jocuri de cuvinte cu aluzii la situări europene: „Sânii verzi ai
primăverii/ Urechile iernii/ Calul cel mic şi ondulat/ Şansa mea
în Europa...” (Barbut), dar şi stampe japoneze: „Plouă
pe muntele Fuji, probabil./ Fericitul Hokusai/ Îşi aprinde o
lumânare/ din ace de pin” (Ecou).
Nu
lipsesc crochiuri expresive după figuri săpate de umbra abandonului
şi uitării: „Mâna de piele/ bine umflată/ pare naturală/
deposedată/ pare că măsoară/ adâncimea mesei/ pe care a fost
aruncată// Umbra ei se rostogoleşte/ pe muşamaua mesei/ Şi se
amestecă cu apa/ de nebăut” (Femeia părăsită); „Marea/
îţi cântă/ pe buze/ Şi tu nu-ţi aduci aminte” (Băutoarea
de absint).
Versul
ce survolează existenţa, luând prim-planuri dintre cele mai
neaşteptate, provoacă permanent la participare: „Oare la ce te
gândeşti/ acum, când vezi melcul acesta/ rozând un ciot de
mărar?” (Melcul triunghiular).
După
melanjul cu alură postmodernistă din primele cicluri de poeme, în
ultimele două tonul se schimbă. În grupajul „Ruperea genunii”
accedem într-o zonă saturată de metaforă şi metafizic: „Soarele
apuse în lumina liră/ În lumina liră sângele-i urca (...) Cât
cuprinsul mării rupse ochiul floarea/ Cea de iris verde lunecând pe
cer... Lacrima de harfă, muzica chema/ Şi genunchiul, rază/ Rază
devenea” (Ruperea genunii). Melosul dobândeşte forţă
anagogică: „Ah, cântecul/ S-a întrupat deodată în mine/ Şi
m-a înălţat/ pe marginea văii” (Crăparea buzelor).
Presimţirea cauzelor unei ireversibile tulburări a ordinii lumii se
amplifică: „Nu mă mai întreb de ce/ De ce soarele se-nclină/ Şi
mă unge cu lumină/ De ce eu nasc copii/ Azvârliţi prin păpădii
(…) De ce ne urăsc copiii/ Dacă-i ţesem fără ploaie” („Şi
pământul se va sfârşi...”). Penultimul ciclu de poeme se
încheie cu un freamăt al Învierii, ce aduce, prin cuvântul
Domnului, o nouă Zi.
În
ultimul ciclu de poeme, care dă şi titlul volumului, „Pentru
trecerea zării”, atmosfera textuală atinge o limpezime şi o
transparenţă iconică: „Mărul este de aur/ în mâna mea
transparentă/ de aur/ De aur e jertfa Tatălui/ ce plouă peste
noi, copii de aur// rătăciţi în cenuşă/ De aur e binecuvântarea
săracului/ şi stropii cei curaţi de busuioc” (Ca pe tine
însuţi).
Ni se
descoperă, în priveliştea apocaliptică, condiţia corporalităţii
înviate, în lumina devenită „punctul de fugă” al lumii:
„Pentru el, cerurile se rup./ Pentru el, nu există pasăre
neînsângerată./ –
Râurile împing la vale malurile ruşinii./ Pentru el, limbută,
floarea de azalee singură se retează./ Pentru el, oamenii care
plâng –./ Pentru
el, lumânările zilei/ devin trup/ –
trupul lui,/ Care începe să alerge,/ ţinând asfaltul în mâini
(…) Cum veţi trece Zarea topindu-se? Cum o veţi nimeri? Decât
numai topindu-vă,/ asemenea zilei, decât numai topindu-vă,/
asemenea sângelui, a sângelui în lumină/ asemenea plângerii, în
lumină/ asemenea văii, care se surpă/ –
Fugiţi!// lumină veţi deveni” (Pentru trecerea zării).
Feţele
şi gesturile se aprind de o văpaie de aur, ce preschimbă
perspectiva şi regimul spaţio-temporal al separării: „Mâna de
aur/ îmi puse drumul în palmă (…) Laptele de aur îl beau,
devenind./ Laptele de aur cuprinse plopul/ şi zarea/ şi fereastra/
aproapele se făcu aproape/ şi şoaptele zării le-mbrăţişam, tot
mai aproape” (Mâna de aur). „Vernisate” cu această lumină,
se conturează chipurile adevărate ale omului şi lumii: „Lumina
zării ce veni/ – este
adevărată/ Lumina omului care intră pe prag/ –
el este adevărat./ Lumina calului de trestie/ Lumina sărutului
văii/ Şi mâinile ce stau ca să se spintece/ Şi mâinile ce
îmbrăţişează pâinea/ şi valea/ şi oasele noastre sfâşiate/
– acestea sunt, acestea
sunt adevărate”.
Sunt zone în care cuvintele se „împuţinează”
şi se insinuează tăcerea în faţa misterului: „Sângele./
Piatra./ Piatra se desprinse singură
din grădină./ Piatra se scurse şi înflori./
Sângele. Oamenii. Lacrima”, în faţa sângelui devenit, prin
sigiliul Harului, semn al locuirii unui pământ restaurat (Sângele).
Neînţelegerea instaurată la zidirea Turnului
lui Babel e înlăturată prin chiar această tăcere ce eliberează
săgeata rugăciunii, primind în sine pe cea a luminii: „Săgeata:
Din cer, scăpătând, rupse inima./ Săgeata: din inimă, scăpătând,
ţintui inima/ într-o risipire de rouă şi flăcări” (Turnul),
ceea ce face ca jertfa să fie vie şi bineprimită. Sfânta Lumină
este pecetea primirii Cuvântului şi a pogorârii Duhului, „ca un
clopot cu inima în Cer”, la auzul căruia se deschide priveliştea
Judecăţii: „Ca şi cum ai trece cu palma prin aer,/ Aripa
Îngerului desparte lumina de întuneric,/ Umbra de zi, durerea de
carnea trupului,/ Zadarul Pământului de vorbele Cerului”
(Primirea Cuvântului).
La capătul scării poetice se deschide priveliştea apocaliptică,
sub forma unor impresii de la Diveevo. Cuvântul capătă aici
valenţe imnice, de acatist închinat Maicii Domnului, „rugul
aprins” al Întrupării Domnului: „Pocalul de foc/ Trandafirul/
Floarea înmiresmată de trei ori/
Bucură-te!// Floare înmiresmată şi iubită/ Floare înmiresmată
în aureole/ În aureolele toamnei, întinse/ Pe trei zări de
jăratec, înfăşurând cerul în eşarfe,/ Ca o verighetă de foc./
Floarea.” (La capătul lumii (Apocaliptică sau Impresii
de la Diveevo)). În locul unde „şopotul de
frunze se transformă în tămâie”, acolo unde ne apar înainte „o
chilie şi o piatră”, prezenţa Maicii Domnului o învăluie
în rugăciune pe cea a sfântului Serafim de Sarov. Suntem „la
capătul lumii, da, la capătul lumii/ În bătaia aripii
Serafimului,/ care veghează”, unde
„zăpada nu se stinge în cuptor”,
cenuşa redevine lumină, bucuria se prelungeşte în îmbrăţişare,
iar „şiragul de mătănii se numără
uşor, ducînd spirala spre cer” (ibid.).
Poezia se opreşte în pragul uimirii liniştite, ca o altă scară
a raiului.
Florin
Caragiu
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu