În șoaptă, despre părinți și copii: ”Așa tată, așa fiu” (Like Father, Like Son)

Cronică apărută (ușor prescurtată) în Lumina literară și artistică nr. 11 / februarie 2015 (pag. 4) și preluat de platforma culturavietii.ro din 7 martie 2015

Se poate vorbi de o criză a filmului de familie? Da, de vreme ce criza familiei este un subiect la ordinea zilei - acesta ar părea răspunsul cel mai firesc. Dar nu este criza, cu toată cazuistica ei, un potențator de întrebări existențiale, implicit, de subiecte de cinema? Este, câtă vreme criza se manifestă doar la nivel pragmatic și nu a afectat reperele fundamentale ale familiei. În asta constă, în linii mari, diferența dintre drama cinematografică de familie occidentală și cea din cinematografiile din afara zonei euro-atlantice. Dacă prima mărturisește o dezagregare axială a reperelor familiei (care, potrivit noilor ideologii, trebuie ”regândite” sau ”reinventate”), astfel încât cazuistici alienant-patologice, precum copii criminali ori familiile gay nu mai sunt de mult o excepție, a doua categorie (reprezentată în primul rând de cinematografiile asiatice) încă raportează problematica familiei la valori specifice acesteia. 

 

Așa tată, așa fiu / Like Father, Like Son, filmul regizorului, scenaristului și producătorului japonez Hirokazu Koreeda, laureat cu Premiul Juriului și o mențiune a Juriului Ecumenic la Cannes în 2013 și nominalizat la Palme d'Or, este o sensibilă dramă de familie, centrată pe investigarea în filigran a relațiilor tată-fiu. 

 

Impus ca un subtil analist al familiei și naturii umane, în filme aclamate în festivaluri, ca After Life, Nobody Knows, Still Walking, Koreeda este un continuator al cinema-ului intimist-contemplativ al lui Yasujiro Ozu, ceva mai adaptat ritmurilor contemporane (fie și extrem-orientale). 

 

Filmul, realizat după un scenariu al regizorului, urmărește drama a două familii nipone de azi, înștiințate, la șase ani după consumarea accidentului, că fiii lor au fost schimbați între ei la maternitatea locală, imediat după naștere. Conducerea spitalului le sugerează insistent celor două familii să își recupereze fiecare copilul natural, oferindu-le tot sprijinul psihologic și logistic în acest sens, pe lângă compensații materiale. 

 

Cele două familii - în ambele, factorul dinamic fiind tatăl - au statuturi sociale diferite și imagini diferite asupra vieții. Capul familiei protagoniste, Noromya, este un arhitect ambițios și workaholic, care își petrece tot timpul la birou, pentru a-și întreține soția și unicul fiu, Keita. Atent la performanțele școlare ale fiului său, care - câtă vreme îl crede fiu natural - i se pare că îi seamănă leit, fapt de care e foarte mândru -, tatăl nutrește speranța că acesta îi va urma cândva cariera, ori o carieră la fel de spectaculoasă. Cei trei locuiesc într-un luxos apartament ultracentral. Cealaltă familie, Ryusei, are mai mulți copii, între care domnește o atmosferă boemă, întreținută de tatăl, om simplu și jovial, și trăiește de pe urma unui magazin de produse ieftine, de care se ocupă ambii soți; o nișă a magazinului, amplasat într-un cartier mărginaș, le folosește drept locuință. Urmând sfaturile conducerii maternității, cele două familii se cunosc în intenția unui ”schimb de probă” al celor doi băieți, fapt care va produce tulburare și traumă atât copiilor, cât și părinților. 

 

Puse să aleagă între legea sângelui și cea a iubirii, cele două familii ajung să se confrunte cu tare incubate în viziunea lor despre lume, ca orgoliul, nevoia de status social, relația carieră-familie-societate - examen care le face să caute un răspuns personal și cât mai autentic la problema fericirii.

Filmul a fost comparat cu La vie est un long fleuve tranquille (1988), o comedie de moravuri cu o tramă similară. Dar dacă filmul lui Étienne Chatiliez investighează în tușe satirice automatismele societății franceze a anilor '80, în care a avea mulți copii e văzut ca semn de înapoiere burgheză și conformism catolic, filmul lui Koreeda respiră în cu totul alte coordonate. 

 

Sunt uimitoare echilibrul neacuzator și capacitatea de observație a regizorului japonez, care realizează o subtilă și precis nuanțată meditație existențială pe fundalul unei duble fresce de familie; în alt spațiu cultural, subiectul ar fi devenit pretext de dramoletă cu stridențe telenovelistice. Atenție! Studioul Dreamworks a achiziționat, prin Steven Spielberg, drepturile de remake ale filmului, așa că vom avea ocazia să îl vedem în versiune hollywoodiană!