„Dirijorul“ lui Lunghin şi „Sindromul Ierusalimului“

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 iunie 2013

Oratoriul Patimile după Matei, impresionanta compoziție a Mitropolitului Ilarion Alfeev, care din 2007 încoace ridică mulțimile în lacrimi și aplauze pe patru continente ale creștinătății, deschide în forță ultimul film al lui Pavel Lunghin, Dirijorul. Regizorul mărturisește chiar că nucleul inspirațional al filmului său a fost muzica – fenomen foarte rar în geneza operelor ecranului. Pregnanța elevată a coloanei sonore impune peliculei din start o dimensiune creștină de neignorat – aceea a pocăinței și a reflecției pe tema Patimilor Domnului - și o ștachetă estetică anevoie de atins. Fundalul narativ – o călătorie în Țara Sfântă, pe care evoluează destinele mai multor grupuri de personaje, înscrie clar pelicula pe coordonatele reflecției religioase.

Dar este, totuși, Dirijorul lui Lunghin un film religios? Interesul regizorului, scenaristului și producătorului rus pentru credință s-a manifestat deschis odată cu Ostrovul – capodoperă a filmului mistic, dar și un excelent film de public - și s-a continuat cu controversatul Țarul, impresionantă frescă istorică cu accente rocambolești, ce pune la colț, dintr-o perspectivă liberală cam unilaterală, condiția generală a instituției țarismului. Ce urmează după această spectaculoasă turnură a autorului savuroasei comedii Nunta, laureat cu Palme d'Or la Cannes pentru Taxi Blues – studii psihologice pline de prospețime și vigoare, care nu trădau însă nici un fior metafizic?

Urmează ceea ce am putea numi o „revenire sinceră pe pământ”, printre oamenii actualității de toate zilele, pe care regizorul îi cunoaște cel mai bine, cei pentru care misticul intră mai degrabă în zona supoziției, a ignorării sau cel mult al tatonării timide, iar nu a necesității. O revenire la filmul psihologic – gen în care regizorul a excelat - , adâncit în zona problematicii existențiale grave, ambalat, de astă dată, în folie religioasă. Este acest „ambalaj” un demers sincer, ori conjunctural? Asta vom încerca să aflăm.

 

Dirijorul poate fi privit ca o replică îndepărtată la drama psihologică omonimă a lui Wajda, reper al cinematografului de artă al anilor 80, cu care are destule în comun. Tot o radiografiere a conflictelor familiale și profesionale din lumea muzicii clasice, urmărite din perspectiva unui șef de orchestră... numai că simplitatea, perfecta rotunjime dramaturgică și coerența interpretativă a filmului polonez, care i-au conferit Ursul de aur pentru cel mai bun actor la Berlin în 1980, sunt înlocuite, în filmul lui Lunghin, de o structură dramaturgică ceva mai încărcată și nemonolitică – chiar dacă gravitează în jurul temei comune a eșecului - și de un joc actoricesc nu totdeauna convingător.

Filmul, scris împreună cu scenaristul Valeri Peceikin, investighează în ce măsură o călătorie la Ierusalim – motivată fie de un turneu concertistic, fie de un pelerinaj – poate schimba destinele unor personaje. Colectivul unei orchestre pleacă în turneu la Ierusalim: călătoria cu avionul și orele petrecute în Sfânta Cetate reprezintă pentru câteva cupluri de personaje tot atâtea confruntări cu sinele, cu propriile umbre, iar contactul cu Țara Sfântă nu va face decât să le scoată mai bine în evidență.

Într-un cuplu de muzicieni izbucnește un mărunt conflict, care ia neașteptată amploare și se răsfrânge fatal peste o ființă nevinovată, presupusa generatoare a discordiei. Dirijorul orchestrei, aflat în conflict tacit cu un tenor pe cale de a-și pierde vocea, constată că a sosit prea târziu în Sfânta Cetate, ca să-și poată salva fiul, un pictor distrus de patima drogurilor și de lipsa de afecțiune a propriului tată. Marele actor lituanian Vladas Bagdonas dă impozanță rolului prin simpla prezență scenică, scuzînd astfel subțirimea scenaristică a personajului. Un atentat terorist pune capăt șirului de speranțe nerostite legate de Sfânta Cetate.

Nepregătiți pentru „inițiere” și ignoranți, călătorii eșuează, înfrânți de propriile neputințe. Dar eșuează și încercarea scenaristică și regizorală de a povesti coerent și surprinde dramaturgic convingător tot acest melanj de drame, iluzii, eșecuri.

„Este foarte greu să filmezi Ierusalimul. Se sustrage obiectivului camerei”, spune regizorul. „Nu știam cum să surprind tonalitatea aparte, muzica acestui oraș. E un oraș periculos: te schimbă foarte mult energetic: e un puternic câmp energetic acolo, dar nu știi încotro anume te duce. Se vorbește chiar de «sindromul Ierusalimului», cînd oamenii încep să se comporte altfel decât de obicei: unul se simte foarte rău, altul, dimpotrivă, atât de bine, încât rămâne acolo un an întreg”.

Acestui „sindrom al Ierusalimului” i-a căzut pradă, într-un fel, și filmul lui Lunghin. Probabil, avem nevoie să trecem cu toții prin el, dacă ne aflăm în drum spre Cetate...