“Mărgăritarele Brâncoveneşti” ale Elenei Murariu

Apărut în Lumina Literară și Artistică nr. 5 / august 2014 (pag. 4)

Foto: Elena Dulgheru

Fericit este cel care, într-un an ca 2014, își redescoperă orientul său bizantin... Elena Murariu, beneficiară și ostenitoare a acestui dar, ne ajută și pe noi să-l scoatem la lumină din noi. 

 

Expoziția “Mărgăritare Brâncoveneşti” a artistei, deschisă între 4-26 iulie la Muzeul Satului din București, este cel mai generos omagiu iconografic adus Sfinților Brâncoveni în anul tricentenarei lor comemorări. Peste treizeci de exponate grafice - desene în tuș, aproape aeriene, alături de zece lucrări din lemn sculptat și pictat, ritmând, asemeni unor aripi verticale de toacă, spațiul rectangular al primitoarei galerii de la Șosea, reiterează și adâncesc, filigranează și amplifică, în tonuri ferme și diafane totodată, asemeni unui imn-acatist, marea temă a martiriului Brâncovenilor. 

Se poate spune că nucleul vieții artistice al Elenei Murariu gravitează în jurul acestui moment paradigmatic, încă insuficient înțeles, al istoriei poporului și Bisericii românești, pe care abia de puțină vreme începem să-l punem în valoare. Și dacă roadele acestei meditații se văd pe simeze de abia câțiva ani, într-o suită de expoziții tematice mereu înnoită, începuturile ei au fost puse acum un sfert de veac - declară artista. Provocatorul nucleului inspirațional nu a fost altul decât Ioan Alexandru, marele poet mărturisitor, singurul care, încă din ultimele decenii ale comunismului, sesizase și exaltase în volutele cuvântului imnic sensul providențial al martiriului marii familii domnești. 

Gândirea temerară a lui Ioan Alexandru rodește în Elena Murariu; și parcă aceeași combinație de fermitate virilă, diafanie pnevmatică și vizionarism sapiențial respiră și pe suprafețele de hârtie în aur și culori ale plasticienei. Acest androginism creator - condiție sine qua non a desăvîrșirii artistice - este rar întâlnit în arta contemporană, segregată între masculinitatea (adesea sterilă a) conceptualismelor și feminitatea compulsiv-haotică a expresionismelor de orice fel - extreme autoizolate programatic și orgolios, care doar reunite își recîștigă fecunditatea. 

Cel care echilibrează, la Elena Murariu, fermitatea ideii și caligrafia expresiei, îmbinîndu-le într-o armonie perfectă, este duhul: duhul rugăciunii, cel care provoacă treptele discrete, dar certe ale descoperirilor spirituale din lucrările artistei. Căci se poate vorbi, în cazul ciclului în continuă creștere și ramificare al Brâncovenilor, de o adevărată teologie vie în imagini, neizografiată după erminii, ci născută din duhul acestora; de aici intuițiile teologice niciodată forțate, ci firești și mereu inspirate ale artistei, pe care o simțim trăind în sanctuarul atelierului său ca în mijlocul unor epifanii.

Un prilej de întâlnire cu acest atelier și cu intimitatea mărturisirilor din jurul său ne-a oferit filmul documentar al apreciatei realizatoare de televiziune Marilena Rotaru, Puterea viziunii, dedicat ciclului brâncovenesc al artistei, prezentat în avanpremieră pe 17 iunie la Muzeul Satului. Alcătuit dintr-o suită de interviuri pe marginea operei plasticienei cu cei mai reprezentativi critici de artă ai prezentului, documentarul își are centrul de greutate în scurtele fragmente de interviu cu protagonista filmului și în prea scurtele priviri aruncate prin atelierul acesteia - un tezaur ”bizantin” în cel mai palpabil sens al cuvântului, adevărat concentrat de lumini și valori, care simți că înmagazinează, asemeni unui ADN, trecutul, prezentul și viitorul artistei, cu mult-doritele și greu accesibilele nerostiri ale Maestrului, după care aspiră admiratorii. 

 

De o simplitate aproape dezarmantă, dublată de o fermitate izvorâtă din sentimentul convingerii alegerii firescului și al nezdruncinatei hotărâri, Elena Murariu își dăruiește întregul farmec personal operei: aceasta este jertfa și asceza sa. Nici urmă de narcisism sau părere de sine în femeia delicată, dar totuși robustă din spatele atelierului, înconjurată de lucrări care mai de care mai prețioase, ca de proprii copii. Elena Murariu are conștiința că rodirea acestor copii nu este un merit, ci un dar de Sus și o datorie, care o înnobilează și o face să renască în virtuozitate și duh mereu și mereu, cum foarte puțini dintre artiștii noștri (inclusiv dintre cei religioși) o fac: acesta este secretul artei sale poietice.

Pe 16 august, o expoziție mult lărgită pe aceeași sacră temă comemorativă, găzduită chiar la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia, urmează a adeveri acest cuvânt. 

Pe aceeași temă, tot în Ziarul Lumina (27 iulie 2013): Un caligraf al sfinteniei: Elena Murariu