Hristos în zeghe la „Poarta albă“

Apărut (într-o variantă puțin mai scurtă) în Ziarul Lumina de miercuri 12 noiembrie 2014 și în nr. 32/martie-mai 2015 al revistei ieșene ”Epifania”

Bogdan Nechifor în ”Poarta albă”

Este surprinzător cum, la doisprezece ani după Binecuvântată fii, închisoare!, Nicolae Mărgineanu revine în forță cu un film pe aceeași temă, în care maestrul nu numai că se depășește pe sine, dar depășește tot ce s-a făcut în filmul românesc pe tema spațiului concentraționar. 

 

Când în 2002 lansa Binecuvântată fii, închisoare!, apreciatul cineast trăia sentimentul, mărturisit în interviuri, ca realizase filmul vieții sale. Mulți ani din cariera sa ulterioră s-au scurs, într-adevăr, sub apăsarea aproape ineluctabilă a acestei convingeri. Încercările de a aborda, asemeni colegilor săi de generație, și subiecte de actualitate (concretizate în lung-metraje, ca Logodnicii din America, După ea și Schimb valutar) îl împingeau însă, din nou și din nou, parcă tot mai obstinat, înapoi spre perioada frământată a epocii staliniste, a cărei investigare, începând de la tulburătorul Undeva în Est (de când tema a ieșit de sub interdicție), i-a devenit profesiune de credință.

O radiografiere a fenomenologiei torturii, realizată în documentarul Demascarea (2010), despre ”Fenomenul Pitești”, dar mai ales suita de producții dedicate părintelui Arsenie Boca (un spectacol de teatru radiofonic și două filme documentare), realizate între 2011 și 2013 în colaborare cu scenaristul Ion-Costin Manoliu, au adâncit problematica fenomenului concentraționar, conducându-l pe cineast spre viziunea de mare sinteză din Poarta albă. 

 

Cristian Bota în ”Poarta albă”

Se poate spune că, încă de la geneză, filmul s-a aflat sub oblăduirea subtilă a părintelui mărturisitor Arsenie Boca, marele reazem spiritual al deținuților din întreaga țară martirizată de bolșevici, inclusiv al celor de la Canal. 

 

O atât de nuanțată descindere în perimetrul sârmei ghimpate, ce arestase o țară întreagă (cum se sugerează în film), cu tot ce implică acest demers - selectarea cazuisticii, asumare umană, convertire întru artistic și mai ales înțelegerea istoriei din unica perspectivă care-i dă sens, cea a lui Dumnezeu coborât pe pământ - este unică în istoria filmului românesc. 

 

Scenariul, scris de regizor împreună cu dramaturgul Oana Maria Cajal, este inspirat din literatura închisorilor (Vărul Alexandru și alte povești adevărate de Adrian Oprescu, Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici, Pe muntele Ebal de Teohar Mihadaş, Drumuri în întuneric de Dumitru Andreica), dar beneficiază și de bogata documentare personală a regizorului în numeroasele dialoguri cu foști deținuți politici. 

 

Dacă Binecuvântată fii, închisoare! era un film despre rolul transfigurator al suferinței creștin asumate, ce poate fi mai mult decât atât Poarta albă? Există o ștachetă superioară celei propuse de biografia ecranizată a Nicoletei Valery-Grossu? Ștacheta este, în principiu, aceeași, dar în Poarta albă ea se infuzează în fibrele realității mult mai plenar, până în planul adevărului supraistoric, cu care dialoghează indicibil și permanent. De aceea, Poarta albă are atributele capodoperei. 

 

Este extrem de rară în cinema-ul românesc această discernere în spectrul cruzimii, cinismului și abuzului evenimentului istoric, prin lentila purificatoare a nobleței și a credinței, care nu edulcorează realitatea și nu evită maleficul, ci le află unicul sens restaurator: cernerea și discernerea hristoforă, întru regăsirea demnității și solidarității umane - pas esențial în scrierea destinului unei țări. Același demers îl evidențiasem și în Binecuvântată fii, închisoare!, dar acum acesta a devenit, parcă, și mai rafinat, și mai decantat. 

 

Un inegalabil simț al nuanței dramatice recuperează achiziții dintre cele mai sensibile ale cinematografului poetic, atât la nivel imagistic (cu aportul lui Mihai Şerbuşcă), cât şi în caligrafierea psihologică a portretelor, achiziții pe care le și depășește printr-o vectorializare spirituală pe care curentul clasic nu îl avea. Secvențe scurte și epurate, tăiate pe momentul de maximă emoție și înșiruite simplu, asemeni unui șirag de haiku-uri, panoramează în arce de cerc, același perimetru cvasi-simbolic al țării arestate. 

 

Între ipocrizia lozincilor staliniste, scrise agramat, și subversiunea bancurilor politice, ispășită cu ani grei de Canal, se derulează un întreg spectru de impresii, gânduri, emoții, chipuri, povești de viață, creionate în crochiuri de mare sinteză. Un profesor condamnat pentru un cuvânt inoportun, un judecător abuziv, acum încarcerat, hrănit cu pâine de cel pe care-l condamnase pentru că hrănise un fugar cu o pâine, un poet grav bolnav, dar plin de vervă artistică (amintind de Radu Gyr sau de oricare dintre poeții închisorilor), care-și tricotează versurile în nodurile unui pulovăr - prilejuiesc trei partituri perfect caligrafiate de Ion Besoiu, Adrian Titieni și Marius Turdeanu. Oameni inadaptați, revoltați sau docili, îndârjiți sau deprimați, alături de brigadierii care-i controlează - nu atât torționari, cât ”funcționari sub vremi”, înrăiți de obediență - creează un tablou colectiv impresionant prin puterea de surprindere a adevărului vieții. 

 

Ca și în Binecuvântată fii, închisoare!, regizorul evită satira caustică și pedalarea pe tragic, pentru a insista pe caracterul de ”școală a vieții” al întâmplărilor din perimetrul detenției. Un plus de atenție și rafinament față de filmul din 2002 în zugrăvirea frescei sociale îmbogățește pelicula. În această frescă, trei secvențe remarcabile - trei demonstrații de virtuozitate regizorală - definesc nodurile poetice ale filmului. 

 

Oana Mărgineanu în ”Poarta albă”

Primul este momentul ”de la vorbitor”, al întâlnirii deținuților cu rudele. Panoramări apăsător de lungi pe chipurile bărbaților în zeghe, înghesuiți pe bancheta îngustă, încercând să se facă auziți, în vacarmul general, de mama, sora sau iubita de pe bancheta plasată la câțiva metri în fața lor; panoramări la fel de lungi pe chipurile tensionate ale femeilor, îngrijorate, confuze sau isterice, înșirate pe bancheta din fața bărbaților, încercând să le transmită, sub ochii vigilenți ai gardienilor, un strop din căldura de-acasă. Nici bătăile și umilirile rituale ale deținuților, nici momentele de revoltă, nici sinuciderile, nici calvarul sisific de la cariera de piatră, nu prilejuiesc o tensiune  mai tulburătoare, decât acest aparent banal și inofensiv episod ”de la vorbitor”. Două mini-partituri actoricești, pe cât de scurte, pe atât de dense (prima, bazată exclusiv pe expresia privirii) - gros-planul tăcut și înlăcrimat al Mariei Ploae, respectiv explozia verbală disperată a tinerei Oana Mărgineanu -, punctează tensiunea dramatică a momentului și evidenţiază două talente actoriceşti de excepţie (unul, pe deplin confirmat, altul, în plină afirmare). 

 

Două secvenţe cu discretă încărcătură simbolică polarizează semantic, între „jertfă şi înviere“, rostul spiritual al experienţei concentraţionare. Primul este momentul crepuscular al descărcării vagonului cu capete de vită, transportate (pe post de hrană) pe umeri de către deținuți. Surprins în contrejour la apus, pe o coamă de deal, convoiul de deținuți, purtând fiecare deasupra capului aplecat, ca într-un carnaval sângeros și absurd, câte un craniu încornorat, asemeni unei cruci a rușinii naționale, arată tragic, halucinant și grotesc. Emoția funcționează aici și fără recurs la simbol... Și totuși, parcă toată trădarea și mascarada politică de după 1944 s-au concentrat în acest bal al ororii și umilinței, pe care sunt siliți a-l juca ”țapii ispășitori” ai țării. 

 

A doua secvenţă polară este momentul sublim, axial, al pruncului în zeghe dormind, fugit, ca prin minune, din lagărul apropiat al femeilor: părintele Arsenie îl va imortaliza în brațele Maicii Domnului, în fresca altarului din biserica Sf. Elefterie din București, rămasă neobservată de Securitate vreme de 50 de ani, icoană care alcătuiește coperțile filmului. Nici o stridenţă, nici o notă falsă în această demonstraţie de frumuseţe nepământeană, pe care doar un ochi exersat cu „stră-vederea“ o poate reda.

 

Trei portrete memorabile, interpretate de tinerii actori Cristian Bota, Sergiu Bucur și Bogdan Nechifor (ultimii doi, la debut) se reliefează pe tabloul colectiv al suferinței și speranței: Adrian și Ninel, cei doi prieteni condamnați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, respectiv monahul Arsenie. Toți trei au în comun o deosebită curățenie sufletească, vădită în primul rând de privire - cum rar întâlnești astăzi, dar frecventă în fotografiile vremii. Și dacă firul narativ urmărește destinul celor doi prieteni (care nu sunt eroi naționali, ci simpli fugari eșuați, obligați, ca atâția alții, să intre într-un creuzet al suferinței), firul subtil gravitează în jurul polului nemișcător al părintelui Arsenie. Interpretarea lui Bogdan Nechifor, în câteva fragmente de partitură impresionante prin simplitate, reținută căldură, forță lăuntrică, reușește să redea ațintirea fermă a personajului către Ceva de dincolo de lume, către Adevăr, adică exact duhul fotografiilor părintelui de la Prislop. În fața acestei profunde filiaţii spirituale (obținută prin procedeu actoricesc, sau prin empatie cu personajul, adică prin credință?...), diferența dintre vârsta interpretului și cea a eroului la data acțiunii filmului devine nesemnificativ. 

Personaj secundar în dramaturgia filmului, monahul Arsenie odihnește din umbră polul luminos al sensului în fața nonsensului, ca răspuns izbăvitor la dramele unei țări răstignite. Pentru că în spatele său - nu o spune teologul în cuvinte, ci o arată cineastul, în decupaje ale realului - se află Hristos; Hristos în zeghe, coborât printre noi. 

 ________________________________________________
Ulterior publicării acestei cronici, pe 14 noiembrie 2014, Nicolae Mărgineanu a fost distins cu Ordinul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ de către Patriarhul României, ”pentru activitatea deosebită în apărarea şi slujirea dreptei credinţe, în promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti”. Pe larg, în Ziarul Lumina din 15 noiembrie 2014.
 

ROMANŢA ASPIRINEI & VISUL RĂTĂCITORULUI

ROMANŢA ASPIRINEI

Unui rocker, pictor de flori negre

Ochiul tău, fractură-n ghips,

Stă de luni întins pe spate

Şi vin medici în halate,

Infirmiere cu seringi

Şi din cărţi citesc tratate...

Iar tu dormi pe jumătate
Și opinci cu doruri lente

Nechezând din Steaua Poate

Te ciupesc de tegumente.

...........................

Iată cum, din buza fricii

Cade floarea rândunicii.

Vrăbiile ciripesc,

Fetele încet vorbesc:

„Nu te-ncrede în blesteme

S-or preface în sprâncene!

Nu spera în negre guri

S-or întoarce în conduri!

Cobele se-ntorc în ierni

Primăvara, când le cerni.

Chipul alb de lut, nicicând

Ca zălog de legământ

Nu ţi-l pune, prinţe blând!"

Tu scrâşneşti, da-n timp de soare

Trec oglinzi cu lungi picioare

Şi lumini în pioneze

Te dezbracă de proteze.

Te-o ploua, prin negre buze

Pasul fetelor pe frunze

Flori de scrum te-aţie-n drum

Iar din neguri, va să steie

Răsărit de orhidee

Care-n dulcile amiezi

Te îndeamnă s-o visezi...

.............................

Bandajat în ghips stă ochiul

foarfecă trecuţii ani

Ca monezile căzute

Trec femei prin cei platani.

.............................

Ziua ţi-e o pară seacă

– sub tavanul plin de vrăbii

În felii de promoroacă

Orele se taie-n săbii.

.............................

O, adio! Nu se-ncheagă

Apa lacului-i beteagă;

Se grăbeşte, nu se duce

Vârful lăncii de sub cruce.

Îţi zâmbeşte, nu-ţi răspunde

Fata cea cu rochii ude.

Dă din umeri ploaia, cerul.

Ce să spună inginerul?

Pleacă cu elicopterul...

VISUL RĂTĂCITORULUI   
                           Tristeţilor unui preot călare

Ploaia, ploaia va şterge
Toate urmele evreului.
Ninsoarea, ninsoarea va ierta sângele
uscat şi impudic
Frunzele, frunzele vor acoperi noaptea
– ochii orbi fără viaţă.
Vântul, vântul va usca
Lacrimile nescrise
– cel ce vine de nicăieri.
Apa, apa va adăpa
Eonul revoltat.

Plouă, ninge şi cad frunze
Pe Golgota
Cresc Magnolii.

[din volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme”]

”Vorbește cu ea!”/”Hable con ella!” sau poteca spre celălalat

Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 1 noiembrie 2014

Cultura iberică s-a născut parcă din torentul înflăcărat și tragic al marilor poveşti de iubire, a căror supraviețuire este condiţionată de rezolvarea eternei probleme a vorbirii cu celălalt sau a ascultării aproapelui... Despre taina dialogului mântuitor întru iubire cu cel căzut sau zdrobit ne vorbește Pedro Almodovar în cel mai profund și mai premiat film al său, Hable con ella! / Vorbeşte cu ea! (Oscar pentru cel mai bun scenariu - 2002, Globul de aur pentru cel mai bun film străin, două premii BAFTA, trei premii ale Filmului European, trei premii GOYA; două premii Satellite și multe alte distincții și nominalizări). 

 

Vorbeşte cu ea! este primul film important al regizorului (care semnează și scenariul peliculei), în care motorul dramatic este purtat exclusiv de bărbați - o provocare artistică autoimpusă de pasionalul cineast, care susține că preferă să facă filme cu și despre femei, datorită diapazonului lor emoțional mai bogat decât cel al bărbaților. Cele două protagoniste ale filmului zac, pe toată durata acțiunii, în comă; nu le cunoaștem decât din câteva retrospecții; și totuși, acțiunile celor doi bărbați din preajma lor, legați în aparență cu slabe verigi emoționale de ele, sunt întru totul condiționate de cele două femei, care nu îi (mai) văd, nu îi (mai) aud și nu sunt în stare să le (mai) vorbească. 

 

Caetano Veloso interpretând Cucurrucucu Paloma în Hable con ella

Patru poveşti despre ideal și eșec și despre virtutea taumaturgică a dialogului se întreţes tulburător, pe fundalul efervescent al frumuseții, fatumului și fragilității - exprimate de balet, melosul hispanic şi corridă -, pendulând ardent între viață și moarte. 

 

Un jurnalist de patruzeci de ani își câștigă viața scriind ghiduri turistice; îl vedem călătorind și plângând: este Marco. Un tânăr infirmier de spital, inocent și interiorizat, îngrijește femei bolnave, fără a cunoaşte vreuna, şi este fericit; deprinderea și-a format-o acasă, unde și-a îngrijit timp de mulți ani, cu infinită dăruire, mama paralizată, până la moartea acesteia, învățând de dragul ei și arta cosmeticii; lumea îl consideră psihopat, iar el se crede homosexual latent: e Benigno. Cei doi asistă în aceeași sală de cinema, fără să se observe unul pe altul, la spectacolul de dans al Tinei Bausch ”Café Müller” - o sfâșietoare expresie a dramei însingurării, căutării reciproce și incomunicării dintre sexe. Două femei aflate în comă, în același spital, în care se vor întâlni și cei doi bărbați care le îngrijesc: Lidia este o femeie-toreador; a îmbrățișat această carieră, care i-a adus celebritatea, spre a răspunde ambițiilor tatălui său, pe care îl iubea foarte mult; în urma unei emisiuni TV, îl cunoaște pe Marco, căruia îi promite un interviu despre viața ei; dar, rănită de o trădare în dragoste, ea pierde controlul asupra taurului din arenă, care îi spulberă trupul în timpul corridei. Alicia, o foarte tânără dansatoare, își întrerupe timida ascensiune în lumea dansului în urma unei devastatoare catastrofe rutiere. Lidia e vizitată în spital de Marco, care e îndrăgostit de ea; dar Lidia, cu toate că părea să-i împărtășească sentimentele, își dorește moartea și nu mai vrea să comunice cu nimeni. Alicia, în stare de inconștiență, e îngrijită zi și noapte, cu grijă fetișizantă, de Benigno, care visează să se căsătorească cu ea. Acesta îl încurajează pe Marco să continue să-i vorbească Lidiei, așa cum el îi vorbește tot timpul Aliciei, convingându-l că oamenii în comă aud și că aceasta o va ajuta să se restabilească. Copleșit de fantasme erotice, Benigno o posedă în spital pe Alicia; fata rămâne gravidă și abia travaliul nașterii o trezește din comă. Treptat, Alicia se recuperează și își reia lecțiile de dans, fără să-și fi cunoscut iubitul, iar Lidia moare, fără să iasă din comă. În pofida consecințelor salvatoare ale gestului său, Benigno este acuzat de tatăl Aliciei de viol și arestat. Regizorul pune această curbură descendentă a acțiunii oarecum în paranteză, căci nu o vedem desfășurată pe ecran, ci o auzim din relatările succinte ale lui Benigno către Marco, când acesta îl vizitează la închisoare pe Benigno. Iubirile nu se împlinesc, relațiile dintre personaje sunt rupte de intervenția morții, iar cel mai inocent dintre cei doi bărbați rămași singuri cedează și se sinucide.... 

 

Și totuși - ne arată regizorul prin toate accentele punerii în scenă - rămân grija pentru celălalt, nevoia disperată de a iubi și, la nevoie, știința acceptării eșecului - formă sublimă de înălțare sufletească - și, ca un cumul al acestora, frumusețea pură, exprimată de muzică, în special de cele două inserturi de spectacol muzical, care sintetizează ecuația afectivă a filmului. Sunt dansul dramatic și contondent, epurat de senzualitate al Tinei Bausch de la început, ca discurs despre neputința de a iubi, respectiv replica sa emoțională din fragil-langurosul șlagăr mexican ”Cucurrucucú paloma” (în interpretarea dezarmant de sinceră a lui Caetano Veloso) - sfâșietor discurs despre neputința de a nu iubi.

 

Fatalismul celor două expresii muzicale ale iubirii, ca ideal irealizabil - nordic-expresionistă și rece, respectiv fierbinte-jeluitoare, iberică, este, la rândul său, contrapunctat în cheie comică de al treilea insert spectacular, de cinema mut: este reveria freudist-suprarealistă a amantului micșorat, până când încape în întregime în vintrele iubitei sale, în care intră pentru totdeauna, ca într-un pântece matern protector, spre a nu mai ieși niciodată de-acolo - referință ironică la sinuciderea candidului Benigno și la dependența emoțională excesivă a celor doi bărbați de femeile din viețile lor. 

 

În cultivarea tensiunii tragice și optimiste, în același timp, dintre cele două neputințe (de a iubi și de a nu iubi), definind sensul de ființă-întru-iubire al omului, sens contrapunctat, la rândul lui, prin (auto)deriziune și provocarea profanului, constă geniul artistic al lui Almodovar.

Și totuși, dacă își iubește atât de mult personajele, de ce îl lasă Almodovar pe Benigno să se sinucidă, când oricum, toate ”corăbiile speranței” erau suficient de înecate, pentru realizarea curburii tragice a poveștii? Simplu: ca să-l iubim și mai mult pe acest inocent, care nu știe decât să se dăruiască, dar nu cunoaște măsura - ceea ce îi este fatal. Ca să-l iubim, jelindu-l, dincolo de plângerea ”corăbiilor înecate ale destinului” celorlalte personaje și a iubirilor lor. Pentru că, dincolo de orice, Hable con ella este - ca și opera lui Almodovar, în ansamblu - o fierbinte și fremătătoare pledoarie pentru iubirea aproapelui (în special a celui căzut în neputință), iar ”viciosul” regizor este unul dintre cei mai mari (dacă nu cel mai mare) maeștri ai catharsis-ului din cinematograful ultimelor decenii. 

 

Structura compozițională specifică lui Almodovar cuprinde - ca și în tragi-comediile lui Kusturica - o linie tragică a marilor pierderi, dominantă narativ, și alta optimistă sau glorioasă, a marilor biruințe, dominantă emoțional.

Recital de poezie&flaut și lansare ”Pentru trecerea zării și alte poeme” - online, Sophia, 22 octombrie 2014

Înregistrarea video (realizată de Librăria Sophia) a Serii de poezie și muzică din 22 octombrie 2014 poate fi vizionată pe youtube sau pe pagina de Evenimente a Librariei Sophia.
Pentru o mai ușoară orientare în materialul înregistrat (de 1 oră și 36 min.): Până la min. 55 vorbesc gazda și invitații, în ordinea: Tonia Aanei, Costion Nicolescu, Florin Caragiu, Elena Dulgheru, Cezara Comșa; de la min. 55 începe recitalul propriu-zis de poezie&flaut.

Detalii pe: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2014/10/recital-de-poezie-si-lansare-de-carte.html

”Q.E.D.” - Securitatea și calculatorul Coral

Apărut (ușor prescurtat) în Lumina literară și artistică nr. 7 / octombrie 2014 (pagina 4)

Una dintre premierele românești interesante ale acestei toamne este cel de-al doilea lung-metraj al lui Andrei Gruzsniczki (cunoscut în special pentru ”Cealaltă Irina”), intitulat ”Q.E.D.”. Filmul, produs de studioul Icon (vezi filmul lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”) investighează o falie de la mijlocul ultimului deceniu al regimului comunist, neabordată până acum de cinema-ul autohton, și anume problema dosarelor de emigrare a specialiștilor și relația intelectualității tehnice și universitare cu puterea, implicit, cu Securitatea. Marele pariu al tânărului și ambițiosului regizor (care, cu siguranță, nu prea se poate baza pe amintiri personale în această chestiune), constă în încercarea de a reconstitui din interior această fâșie de frescă istorică relativ recentă, destul de sărac consemnată în literatura memorialistică. 

Filmul se înscrie în tematica delicată și foarte dificilă (și cu atât mai necesară) a dramatizării (sau romanțării, în sensul dezvoltării dramaturgice în plan fictiv) a unor extrase din dosarele Securității, inaugurată în 2003 de Titus Muntean cu ”Examen” și continuată, de pildă, cu ”Roxanne” al lui Valentin Hotea (2013). Dificultățile subgenului, deductibile și din recurența extrem de rară a acestor producții, constau nu doar în necesitatea reconstituirii documentaristice cât mai polifonice din spatele scenei, cât și în asumarea efectivă a contextului epocii de către scenarist, regizor, actori, în acele detalii care scapă, de obicei, condeiului memorialistic. Aici rezidă atât atu-urile, cât și slăbiciunile filmului lui Andrei Gruzsniczki. 

Frescă istorică, dramă psihologică, policier, thriller - iată o combinație de genuri care, în cazul unei bune dozări, poate asigura succesul unui film pe o piață cinematografică (chiar cea autohtonă), devenită tot mai concurențială. O încercase și Nae Caranfil în ”Closer to the moon” - film care, în pofida nerealismului istoric voit, reușea o osmoză nemaiîntâlnită în cinema-ul românesc a genurilor sus amintite. 

Opțiunea lui Gruzsniczki este, însă, pentru realism, dar tocmai aici, la nivel de filigran, apar fisurile - destul de minore, pentru ca o bună parte din public să nu le observe, dar suficiente pentru a începărta filmul de statutul de block-buster sau de capodoperă. Dacă scenariul (semnat de regizor) stă în picioare, reușind să urmărească lupta pentru niște mize reale ale epocii, într-un suspans constant, ușor ascendent, susținut până la sfârșitul filmului, dacă scenografia consemnează atent, uneori prea apăsat, anecdotica oficială și domestică a vremii, inclusiv pe cea din nișa profesională aridă, atât de rar evocată, a centrelor de calcul din jurul calculatoarelor autohtone Coral - mediul central al acțiunii, câteva aspecte de detaliu lasă de dorit. 

În primul rând, costumele și coafurile (masculine și feminine) - apăsat șaizeciste, adică demodate cu două decenii și nerealist de provinciale pentru un mediu tacit occidentalizat (chiar dacă destul de rigid în aparențe), ca acela al Politehnicii bucureștene a anilor optzeci. Este remarcabil cum versatila Ofelia Popii îi imprimă eroinei protagoniste, prin palorile sale nuanțate, acea alură atașantă și rebarbativă în același timp (adică vie) de perpetuă îngrijorare, prudentă reținere, tristețe dulceagă și tenacitate, care o face atât de credibilă în rol, în pofida impedimentelor de coafură și costum, care de obicei își pun amprenta pe registrul afectiv al personajului. 

Restul echipei actoricești (în frunte cu Florin Piersic jr. și Sorin Leoveanu) joacă, însă, pe linia minimei expresivități, specifică noului cinema românesc, linie care, în cazul filmului de epocă și de gen, este mult mai riscantă (ea e la locul ei atunci când fiecare se joacă pe sine și când spectatorul și personajul interpretat aparțin aceluiași mediu socio-cultural - fapt neînțeles de cei mai mulți dintre cineaștii Noului Val). De aici, senzația de neutralitate emoțională a personajelor tinere masculine - bună, până la un anumit punct, în thriller și în filmul politic, inclusiv în portretizarea de la o anumită distanță a mediului tehnocrat, dar păguboasă în cazul urmăririi unei evoluții dramatice polifonice, relativ contorsionate și de anvergură, a unor personaje de prim-plan, ca în filmul de față. Un rol atașant oferă Virgil Ogășanu - apariție rară în cinema-ul recent -, în ipostaza tandru-ludică și discretă a bunicului latinist și cardiac, resemnatul părinte al eroinei principale. 

O tânără analistă de sistem, așteptând chemarea definitivă în străinătate din partea soțului ei, un inginer talentat, imigrat în Franța; prietenul soțului - un inginer inventator la fel de talentat, respins de la avansare din pricina suspiciunii de relație cu Occidentul (în urma publicării ilicite a unui studiu într-o revistă de specialitate din Vest); filajul constant al Securității, care, pentru prima oară în cinema-ul autohton, nu e diabolizată total, ci e văzută în clarobscur, ca o instituție în care pot funcționa, în anumite limite, cinstea și demnitatea; și, în fine, demnitatea însăși, conviețuind cu prietenia, tentația trădării și dorința de supraviețuire - într-un film care amintește, prin coordonatele și mizele politice și morale, de atașantul și pe nedrept uitatul ”Trahir” al lui Radu Mihăileanu.

Recital de poezie&muzică și lansare de carte

Miercuri, 22 octombrie 2014, la ora 18, la Librăria Sophia din București (str. Bibescu Vodă nr. 19) va avea loc lansarea cărții ”Pentru trecerea zării și alte poeme”, însoțită de un recital de poezie inedită al autoarei.

Invitați: Costion Nicolescu (scriitor, teolog), Florin Caragiu (scriitor, teolog).

Intermezzo muzical: Cezara Comșa, flaut solo.

Vor fi interpretate fragmente din piesele ”Syrings” de Claude Debussy, Sonată pentru flaut și pian (p. II) de Sigismund Toduță și ”Density” de Edgard Varese, precum și improvizații, în care versul va deveni partitură.

Cezara Comșa este profesoară la Colegiul de Muzică ”George Enescu” din București, doctorand al Universității Naționale de Muzică, susține numeroase recitaluri în țară și străinătate și este laureata multor concursuri naționale și internaționale de interpretare. 
Mai multe informații pe pagina de Evenimente a Librariei Sophia și pe pagina de facebook a Librariei Sophia. 
Anunț preluat de Agentiadecarte.ro din 15.10.2014, Cuvantul-ortodox.ro din 14.10.2014, platforma Aanacronic.ro din 20.10.2014 și Ziaristionline.ro din 22.10.2014

Înregistrarea video a Recitalului poate fi vizionată pe pagina de Evenimente a Librariei Sophia sau pe canalul youtube. 

Pentru o mai ușoară orientare în materialul înregistrat  (de 1 oră și 36 min.), iată desfășurătorul său. Până la min. 55 vorbesc gazda și invitații, în ordinea: Tonia Aanei (min. 0-1 și 54-55), Elena Dulgheru (min. 1-3 și 38-52), Costion Nicolescu (min. 5-25), Florin Caragiu (min. 26-38), Cezara Comșa (min. 53).
Recitalul propriu-zis de poezie și flaut începe la min. 55; e compus din 4 părți, despărțite de 3 pauze, în care Cezara Comșa interpretează trei piese solo (Debussy, Toduță, Varese).

Din Cuprinsul volumului lansat:

PEŞTELE  DE  AUR
E uşor când eşti uşor
Iubirea n-are greutate
Respirarea, un fuior
Ne pierde de identitate

Ce uşor e să iubeşti
Când peştele se uită-n tine
Dintr-un acvariu de poveşti
Răsar limane de albine.

Doar vorbele îmi poartă greul
Şi depărtarea – promoroacă
E arătarea mea săracă
În poarta serii – curcubeul.

Eu n-am minune personală
Minune e grădina-n care stau
Şi vrejul vântului de seară
Lumina prinsă-n găuri de coclau.

S-or duce paşii mei pe gârla serii
Şi răsuflarea-n frunze-o aţipi
Când va răsare iarba învierii,
Când Eloh va rosti o nouă Zi.


CRĂPAREA  BUZELOR

Ah, cântecul
S-a întrupat deodată în mine
Şi m-a înălţat
pe marginea văii
Nestingher
Urmăream ciocârlia:
Tot mai sus
în lumină
se pierde.


ASANA PĂPUŞII

Trei Golfuri de Piersice se întind
Ca o gumă de mestecat
Între arătătorul stâng şi cel drept
Al mâinilor mele
Puse pe sârmă la uscat.


CHITARISTUL ORB (TEBECISTA)

Dincolo de ochii tăi
trebuie să se întindă marea
Iată ating cu mâna
Nisipul cald al umărului tău

Dincolo de umărul tău
Zboară păsările spre ţările calde
Ia-mă şi pe mine
Ascunde-mă şi pe mine
Spre ţările calde

Dar dincolo de inima ta
Ce e dincolo de inima ta
Care bate aşa?


LA MARGINEA SERII

M-am aşezat să mă odihnesc
La marginea unui peşte
Pe sub gene am privit
Pe sub ochii peştelui
Curgerea cocorilor albi pe cer
şi alte contururi de păsări.
Umbrele lor ca o zale îţi acoperă creştetul.

Cu aripa stângă, peştele
Îmi mângâie ridurile, triunghiular.


VISUL  RĂTĂCITORULUI

Ploaia, ploaia va şterge
Toate urmele evreului.
Ninsoarea, ninsoarea va ierta sângele
uscat şi impudic
Frunzele, frunzele vor acoperi noaptea
– ochii orbi fără viaţă.
Vântul, vântul va usca
Lacrimile nescrise
– cel ce vine de nicăieri.
Apa, apa va adăpa
Eonul revoltat.

Plouă, ninge şi cad frunze
Pe Golgota
Cresc Magnolii.


ROMANŢA  ARLECHINULUI
Hormonii, iubito, hormonii
Din cer se coboară din pronii
Ceţoasă, cu buzele mici
Din coji împleteşti licurici.

Eu stau rezemat de fereastră
Îmi sprijin plămânii de glastră
Garoafele-mi curg sub sandale
Tu iar plângi, iubito, te doare?
...............................

De ce ne priveşti, întrebare?
De ce e furtună pe mare?
Mă sprijin de degetul tău
De mare de mare mi-e rău.

Şi iar ne privim nu ne pasă
Destinul ţi-e halcă pe masă
Cuţit este degetul meu
(De ce mă-ntrerupi, Dumnezeu?)
...............................

Nu pleca! Iubito nu pleca!
Un înger voi îndupleca
În braţe să ne ţină
Din palme să ne dea lumină

Hormonii iubito din cer
Ori îngerii Celui cuvânt
Arunce-ne-or printre armonii,
Ne vor cununa Cei ce Sînt?...

Iar când din colb s-or naşte sori
Ţi-oi da femurul meu să zbori
Ţi-oi da clavicula să cânţi
Iubito, aripă de prinţ...


RUPEREA  GENUNII

Deodată e totul „a fi”
Şi se umple văzduhul de mine
Acest zbor, acest rupt Miazăzi
Ciocârlie-n planete vecine.

El văzu
El văzu
El nu atinse dar el văzu
El dormi

Genunea luminii la genunchii săi
El află
El află
............................
Carnea nu îi rupse
Ochii nu-i orbiră
Soarele apuse în lumina liră
În lumina liră sângele-i urca
Osul său de ceară boltă devenea
(Simţi mângâierea)
Cât rotundul apei îi crescu vederea
Şi curând spre seară traversă un nor
Luntrea minunată îl purta uşor
Lumile-nşirate răsăreau în zbor
Iar apoi mai mare se deschise zarea
Cât cuprinsul mării rupse ochiul floarea
Cea de iris verde lunecând pe cer...

Pajiştile-albastre se roteau în cercuri
Peştele de aur ce cânta încet
Flautul de muză,
Sunetul de harfă,
Mâna ce ridică,
Gâtul mângâiet...

Tot mai caldă raza
Mai rotundă zarea
Mai lumină alfa
Cercul e cărarea
Muzica rotundă
Cântul celei flori
Ochiul ce priveşte
Peste mii de sori...

Lacrima de harfă, muzica chema
Şi genunchiul, rază
Rază devenea.

Alte poeme din volum:

SÂNGELE
TURNUL
PENTRU TRECEREA ZĂRII
ARMATA
LA CAPĂTUL LUMII (APOCALIPTICĂ sau IMPRESII DE LA DIVEEVO)
Și un recital înregistrat al acestui poem, petrecut la Serile Sinapsa, ed. a V-a, la Uniunea Scriitorilor, în Bucureşti, pe 17 decembrie 2010. 

”Noe”: Un film intrat la apă

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 11 octombrie 2014 și preluat de portalul culturavietii.ro din 10 ianuarie 2015.

Despre superproducția Noe (Noah) a lui Darren Aronofsky, o reconstituire hollywoodiană a Potopului biblic, s-a vorbit pe nedrept de mult. 

 

Primul risc pe care și-l asumă o ecranizare sau adaptare pe o temă scripturistică este lectura istoriografică și (pseudo)religioasă, iar nu cinematografică, la care este supusă. Rigorile cinematografice sunt puse în umbră de cele istorico-doctrinare, de ca și cum spectatorii și criticii ar uita că au de-a face cu o ficțiune și eventual cu un comentariu artistic al unui autor îndeobște neavizat asupra unui eveniment al istoriei sacre, iar nu cu o reconstituire documentaristică. Acest lucru e valabil și în cazul producției Studiourilor Paramount. 

 

Din America la București, comentatori creștini întocmesc liste de conformități și abateri biblice, după care trag verdicte asupra benignității sau periculozității religioase a peliculei, de ca și cum nu ar avea în față un obiect de entertainment fără pretenții, dincolo de cele de încasări, și fără vreo teză teologico-filosofică, ci un ambițios și subversiv manifest profetico-ezoteric. Să fim serioși! 

 

Filmul se înscrie în seria blockbusterelor apocaliptice hollywoodiene (Potopul fiind privit, justificat, ca o prefigurare a Apocalipsei), fără ca măcar vreuna dintre problematicile sfârșitului lumii (problema binelui și a răului, a pocăinței universale, a dreptății divine, a așteptării Parusiei sau, dimpotrivă, a irevocabilei distrugeri) să fie tratată serios și coerent. În toate aceste privințe filmul bâjbâie mai penibil decât multe alte superproducții de gen. 

 

Episod dificil de ecranizat, Potopul biblic este, din punct de vedere cinematografic, pe de o parte, foarte comercial și ”actual”, prin alimentarea panicilor milenariste, și deosebit de ofertant prin spectacol (luptele cu misterioșii giganți consemnați de Scriptură, stihiile apei dezlănțuite, monumentala și enigmatica ambarcațiune salvatoare, năvala bestiariului planetar - tot atâtea pretexte de desfășurări de efecte speciale, destul de reușite în filmul lui Aronofsky). Pe de altă parte, episodul este extrem de lipsit de conflict în partea sa centrală, cea a lunilor petrecute de Noe cu familia în arcă, despre care Biblia (și, se pare, nici alte surse tradiționale) nu consemnează nimic. Aceasta este capcana în care cad scenariștii Aronofsky și Ari Handel, în care căzuseră și autorii unui film TV pe aceeași temă, jalnic de slab și haotic, Noah's Ark (r.: John Irvin, S.U.A., 1999). 

 

Nu este un păcat a inventa la adaptarea pentru ecran a unor pagini de Scriptură prea sărace în fapte; ”păcatul” apare în momentul neadecvării invenției scenaristice la realitatea și adevărul profund al Scripturii, în momentul aberației istorico-teologice. De astfel de aberații abundă filmul din 1999, dar nu e scutit nici din cel din 2014. 

 

Este nevoie de geniu scriitoricesc și... profetic pentru a umple cu fapte, gânduri și conflicte demne de miza grandioasă a lui Noe lunga perioadă de recluziune a familiei acestuia în pântecele întunecos și aglomerat al arcei sale. Nici filmul din 1999, nici cel din 2014 nu dovedesc astfel de calități.

Marele defect al filmului lui Aronofsky este neomogenitatea acțiunii, determinată de lipsa conflictului unic, sau de scindarea acestuia în două sau mai multe conflicte, fără legătură logică între ele. Megaproducția pare lipită, asemeni unei arce neinspirate și șubrede, din trei bucăți, care riscă să se desfacă la prima lansare la apă. Prima parte și cea mai conflictuală este lupta urmașilor decăzuți ai lui Cain, conduși de fierarul Tubalkain (personaj al generației antedeluviene consemnat de Scriptură, dar fără legături directe cu Noe), împotriva familiei singurului om drept rămas pe pământ (episod inventat de filmul din 1999, de unde a și fost preluat); găselnița uriașilor cu aspect de crab megalitic, protectori ai familiei profetului, dă un plus de farmec amatorilor de fantasy 3D, dar irită teologic prin explicarea originii inventate netam-nisam a acestora (spirite încarcerate de Dumnezeu în materie, ca pedeapsă pentru că doriseră să-l ajute pe Adam după Cădere, în ciuda Creatorului!). 

 

A doua parte și cea mai spectaculară este marele diluviu, în care lupta inegală dintre cele două tabere continuă în marea dezlănțuită din jurul arcei, după uciderea uriașilor de către oamenii lui Tubalkain. 

 

Problema gravă apare în partea a treia, a petrecerii din interiorul ambarcațiunii, când lipsa conflictului real (sau neînțelegerea teologică a subiectului) duce la ”croșetarea” de conflicte frivole, lipite inabil între ele: strecurarea pe vas a lui Tubalkain, cu intenția de a-l ucide pe Noe spre a prelua comanda vasului (penibil acroș din filmele cu pirați); imparitatea de sexe a familiei profetului (contrazicând trama biblică, ceea ce nu ar fi un ”păcat”, dacă nu ar duce la transformarea conflictului în melodramă burgheză); dar cea mai neveridică (prin lipsa justificării spirituale) este ”înnebunirea” dreptului Noe, care, văzându-și doi dintre fii necăpătuiți, deci incapabili de a procrea viitoarea omenire, își pierde încrederea în Dumnezeu, încercând să-și ucidă nepoatele născute pe corabie de singura noră. Aceste incongruențe scenaristice sunt cu greu suportate de Russel Crowe, interpretul protagonistului, care, dacă în prima parte a filmului reușește să-i confere acestuia binemeritata alură legendară, în cea de-a doua își pierde credibilitatea. La fel ca și filmul.

"Sacrificiul" lui Tarkovski şi enigmele "Închinării magilor" lui da Vinci - în portugheză, engleză și rusă

Studiul, care reprezintă un fragment din cartea Tarkovski. Filmul ca rugăciune, ediția a IV-a (2014) poate fi citit în versiunile portugheză, rusă și engleză (pp. 35, respectiv 59 și 68), publicat de revista braziliană on-line de cinema Kinoruss, nr. 5/2014 (Sao Paulo).

Traducerea în portugheză a fost asigurată de Camila Cavalcante, iar cele în rusă și engleză, de autoare. 

Revista se citește numai on-line (poate fi accesată și de aici) și textele se accesează numai pagină cu pagină.

Pentru lumina ochilor lui Yanis și Rareș - cerere ajutor umanitar

Yanis și Rareș sunt doi gemeni născuți prematur, care au suferit arderea totală a retinei din cauza neglijenței medicilor din România. Pentru a-și recupera vederea este necesară o intervenție chirurgicală la Clinica William Beaumont din Detroit din Statele Unite ale Americii, precedată de un control de specialite la o clinică din Roma. Asociatia “Salvează o inimă” a demarat  o  campanie de strangere de fonduri necesare acestor intervenții. Donațiile pot fi făcute pe platforma online a Asociației, http://salveazaoinima.ro/campaigns/ianis-si-rares/ sau în conturile bancare:
Cont RON: RO01RNCB0047127259210004
Cont EURO: RO68RNCB0047127259210002
Cont USD: RO41RNCB0047127259210003Cod SWIFT: RNCB - Sucursala Proprietară Botoșani-Trusești.”

Persoană de contact: Flavia Lionte, mama gemenilor, tel. 0760.517.890.

Mai multe detalii despre trista poveste a celor doi copii și a mamei lor și despre lupta lor pentru recuperarea vederii, pe http://salveazaoinima.ro/campaigns/ianis-si-rares/ sau pe: http://ianisrares.blogspot.ro.

Filme de căpătâi: ”Gustul cireșii” de Abbas Kiarostami

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 septembrie 2014

Ceea ce impresionează constant la Abbas Kiarostami, ca și la alți cineaști iranieni din generația sa, este modelul ancestral al relaţiilor umane, simplitatea lor densă și interiorizată, bazată pe respectul universului celuilalt, modelul ”omului vechi”, în toată frumusețea sa tainică și atât de greu de descoperit azi.

 

Celebrul cineast iranian s-a impus pe plan internațional relativ târziu, în 1987, după 17 ani de carieră în propria țară, cu filmul Unde este casa prietenului?. Dar cultul festivalier din jurul său s-a consolidat spre sfârşitul anilor ’90, odată cu filmul Gustul cireșii (T’am e guilass), scris, regizat coprodus şi montat de autor, care cucerea Palme d’Or la Cannes în 1997. Filmul era contemporan cu succesele altor reprezentanți ai Noului val iranian (Jafar Panahi, Amir Naderi), care cucereau premii la festivaluri şi erau salutaţi de critica din întreaga lume. 

 

Gustul cireşii este o dramă psihologică de factură realistă, cu puține personaje, care pune în balanță dragostea de viață și de oameni cu sinuciderea. Construit ca un road-movie foarte lent, desfășurat în împrejurimile aride ale Teheranului, filmul este ritmat nu de viteza roţilor automobilului, ci de respiraţia dubitativă a inimii protagonistului său, care are de rezolvat o importantă chestiune de demnitate. Am spus “ascultă”, pentru că obiectivul camerei, chiar dacă este interesat de asprimea ambientului peisagistic şi de expresivitatea puținelor portrete, exploatează imaginea în mod liric, unidimensional, specific serialităţii sunetului, iar nu pluridimensionalității imaginii. Monodia sau linia melodică unică este mai adecvată pentru suprinderea respirației mărturisirii de taină, decât simfonia. Acest concept determină structura narativă a filmului. Căci filmul urmărește surprinderea unei mărturisiri. 

 

Naraţiunea liniară și simplă a Gustului cireșii urmărește periplul automobilistic al unui bărbat de vârstă mijlocie, Domnul Badii, printre dealurile pustii din împrejurimile Teheranului, aflat în căutarea unui om de încredere, care să-l ajute într-o acțiune de taină, asupra căreia la început planează misterul și ale cărei resorturi ne vor rămâne ascunse până la sfârșit. Ca un om de afaceri care îşi caută un angajat de o zi, Domnul Badii caută un om care să îl îngroape, contra unei sume de bani, după ce acesta se va sinucide. Trei inși vor trebui să răspundă acestui test de umanitate: un adolescent aflat în stagiu militar, un student musulman seminarist dintr-o ţară vecină și un turc bătrân, muncitor la un muzeu de istorie naturală. Trei întâlniri esenţiale, care îi vor elucida treptat protagonistului propriile dilemele şi tensiunea, reușind în final, să înlăture hotărârea fatidică. Trei monologuri pe teme aparent banale, trei mărturisiri, trei refuzuri de a participa la ceea ce fiecare consideră a fi nu un act de omenie, ci un păcat, îi vor reconfigura protagonistului reperele existenţei. 

 

Peregrinările pe dealurile pustii, ”în căutarea unui om”, prilejuiesc și un studiu în tonuri discrete al aluviunilor sociale ale Iranului anilor ’90: muncitori de pe şantierele şi carierele Teheranului, emigranţi afgani şi turci, refugiați în urma războielor și crizelor economice de acasă. Numitorul lor comun cu Domnul Badii este singurătatea, ”expatrierea existențială”. 

 

Soldatul, un tânăr timid, spune că “are nevoie de bani, dar nu e gropar”; seminaristul cunoaşte pe de rost preceptele Coranului (inclusiv gravitatea păcatului suicidului), dar lipsa experienţei de viaţă îl privează și de puterea convingerii; muncitorul turc, un om încercat de greutăţile vieții, îşi povesteşte propria tentativă de sinucidere, din care a fost salvat prin redescoperirea miracolului vieții, întruchipat de un cireș, și a bucuriei dăruirii (“Am aruncat de trei ori funia în jurul ramurii, dar nu voia să se prindă; atunci m-am suit în copac şi am dat cu degetele de o cireaşă; am mâncat una, am mai mâncat câteva... erau așa bune! Apoi s-a apropiat de mine un grup de copii, care m-au rugat să scutur copacul; am avut aşa o bucurie! Apoi am umplut o poală de cireşe şi i-am dus şi soţiei, iar gândul sinuciderii mi-a trecut, pur şi simplu. Am învăţat să privesc altfel viaţa...”).

Aceste cuvinte simple vor rodi treptat în inima Domnului Badii. Acesta ajunge noaptea pe deal, pentru a se sinucide în zorii zilei, dar nu o mai face. “Nu te sinucizi, îmi eşti prieten; te sinucizi, tot prieten îmi eşti” – îi spusese muncitorul turc, singurul care acceptase, pentru copilul său grav bolnav, să îl îngroape, după ce mai înainte îi şoptise “lecţia cireşii”.