Când cununile veșniciei se suprapun: Sfinții Brâncoveni și Cuviosul Serghie de Radonej

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 24 mai 2014

       Într-o istorie care ne traversează tot mai năvalnic și aneantizant, uităm adesea să aruncăm priviri rotitoare în aluviunile de geografii culturale ce ne înconjoară. Dar tocmai aceste baleieri ale privirii pot descoperi înrudiri nebănuite și limane salvatoare, ascunse în enclave de timp și de spirit prea puțin vizitate. 

        Observatorul vieții cultural-duhovnicești din România lui 2014 va fi uimit să descopere că marea prăznuire a 300 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni, pusă în valoare de Biserica Ortodoxă Română și de toată suflarea conștientă a neamului românesc, intră în corespondență, pe meleaguri vecine ale Ortodoxiei, cu o altă majoră aniversare, la fel de emblematică sub raport spiritual și național: 700 de ani de la nașterea Cuviosului Serghie de Radonej (1314-1392), un sfânt de o importanță crucială pentru formarea duhovniciei și statalității ruse medievale.

          Întemeietor al vieții monahale rusești și al Lavrei Sfintei Treimi de la Serghiev Posad, Serghie de Radonej este sfântul în jurul căruia gravitează spiritual, cultural și politic întreaga Rusie medievală. Isihast văzător cu duhul al Sfintei Treimi, slujirii și deslușirii căreia și-a dedicat întreaga viață, Cuviosul Serghie este mentorul direct și inspiratorul marelui sfânt iconar Andrei Rubliov, al cărui nume se identifică azi cu arta iconografică ortodoxă, dar și inspiratorul cneazului Dmitri Donskoi, sfântul militar care i-a învins pe tătari în răsunătoarea bătălie de la Kulikovo, contribuind decisiv la formarea suveranității statului medieval rus. 

 Există sfinţi întemeietori de cultură şi civilizaţie, ziditori de şcoli şi mănăstiri, sfinţi melozi şi cărturari, autori de canoane, sfinţi la care alergau dregătorii popoarelor pentru ajutor strategic și militar, sfinţi teologi și asceţi, făcători de minuni. Toate aceste virtuţi s-au îngemănat în personalitatea Cuviosului Serghie, supranumit de Pavel Florenski ”Îngerul păzitor al Rusiei”. A fost începător de cultură şi civilizaţie creștină, ucenicii săi au întemeiat peste patruzeci de mănăstiri; rugăciunile lui au readus la viaţă trupuri moarte şi suflete rătăcite, la el alergau mai-marii pământului, cerând ajutor împotriva urgiei năvălitorilor; pilda lui a devenit chip de urmat pentru multe generaţii de ucenici. 

Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de el a ajuns cel mai important centru de răspândire a culturii și civilizației ortodoxe pentru întreaga țară. Concentrând ateliere de copişti, artizanat, de traduceri şi de icoane, păstrând neabătute rânduielile Cuviosului Serghie, crescând neîntrerupte generaţii de părinți duhovniceşti şi născând, peste veacuri, cea mai veche înaltă școală din Rusia – Academia Teologică din Moscova -, Lavra Sfântului Serghie a devenit, după cuvintele aceluiași Pavel Florenski, ”cetatea de scaun a culturii ruseşti, faţa Rusiei, semnul sub care s-a desfăşurat ulterior istoria rusă”.   

Însemnătatea politică a lucrării Cuviosului este vădită de influenţa sa asupra sfântului Dmitri Donskoi, care cu binecuvântarea sa a repurtat prima mare victorie a Rusiei în faţa Hoardei: este momentul istoric care a reunit toate forţele Rusiei în jurul ideii de unitate naţională. Formarea cnezatului moscovit, al doilea stat centralizat rus, după cel kievean, va fi o consecinţă a biruinței sale. Peste veacuri, Florenski conchide: ”Cu Preacuviosul Serghie începe istoria”.

Cea mai rodnică mlădiţă a Sfântului Serghie pe tărâmul armoniilor pure ale văzului, care a cucerit, prin pnevmatică frumusețe, întreaga lume, debordând hotarele confesionale și chiar religioase, este Andrei Rubliov, numărat abia în secolul XX în rândul sfinţilor, numai ”pentru pictarea icoanei Sfintei Treimi”. Crescând sub îndrumarea Cuviosului de la Radonej, tăcutul monah iconar a pătruns cu simțirea duhului său priveliştea Increatului, spre a da glas, în forme și culori, dumnezeirii de dincolo de cuvinte, rostită şi rostuită de dogmă, dar anevoie de atins cu simţirea omenească.

Aceeași formulă trinitară de lucrare preaplinită a Duhului - ascetică, culturală și social-politică - se descoperă în viața Sfântului Martir al Valahiei, Constantin Brâncoveanu. Promovând din amvonu-i voievodal o epocă de pace și înflorire culturală de anvergură europeană, care astăzi îi poartă numele, marele principe luminător și-a sfințit viața prin sacrificiul suprem - forma sângeroasă a ascezei - pentru credință și neam. Înțelepciunea sa, vădită în arta diplomației, în afirmarea identității creștine românești și integrarea ei în marea cultură europeană, este un rod al lucrării Duhului Sfânt, pe care abia acum începem să-l descoperim la adevărata-i valoare.

Puntea creată de cele două aniversări bisericești de anvergură națională, literalmente ”seculare” (sau ”epocale”), între cei doi mari sfinți și cele două civilizații creștin-răsăritene este paradigmatică pentru reînțelegerea, la început de mileniu, a sensului și destinului (istoric și supraistoric) al Ortodoxiei și al nostru, al tuturor.

[Citatele după Pavel Florenski sunt reproduse din monografia hagiografică ”Sfântul Serghie de Radonej, teologul Sfintei Treimi”, Editura Arca Învierii, 2001. Fragmente din ea pot fi citite aici.]

”Drumul spre Tarkovski” - documentar-portret despre un cineast, un cinefil și o carte; videoreportajul lansării "Tarkovski. Filmul ca rugăciune"

Un interviu-portret cu Elena Dulgheru despre geneza cărții "Tarkovski. Filmul ca rugăciune", luat de Mihaela Poenaru pe 29 aprilie 2014 în foyerul Sălii ”Jean Georgescu” (Eforie) a Cinematecii Române și difuzat de Trinitas TV în cadrul emisiunii ”Talent și efort”. Realizator: Mihaela Poenaru. Prima difuzare, pe 6 mai 2014. 

... și un videoreportaj al lansării din 15 aprilie 2014 de la Librăria Eminescu din București, pe portalul profesionist All About Romanian Cinema (AARC), secțiunea Cinetipar.  Filmul poate fi vizionat și direct, pe canalul youtube al AARC. Imaginea: Nicu Cara. Montajul: Dana Medar (AARC). 

 Mai multe fotografii de la lansarea din 15 aprilie, pe blogul Editurii Arca Învierii sau pe cel al Asociației Orante. 

”Euharistie şi martiriu: de la vechile catacombe la închisorile comuniste”

Reportajul a apărut în Nr. 6/ iunie 2014 al revistei Tabor

Acesta a fost cuvântul de forță sub care s-a desfășurat a XIII-a ediție a Simpozionului Internațional de Știință, Teologie și Artă, organizat între 6 și 8 mai 2014 de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. O temă care conjugă cele două repere sub care Biserica Ortodoxă Română a așezat anul 2014: Sfânta Euharistie și martiriul pentru credință și patrie întruchipat de modelul Sfinților mărturisitori Brâncoveni.

Cu tenacitatea, profesionalismul și căldura sufletească de care dau dovadă de mai bine de un deceniu, universitarii din Alba Iulia au reușit să adune împreună specialiști din România și diverse nuclee, tradiționale sau mai noi, ale Ortodoxiei: Grecia, Rusia, dar și Austria, Elveția, Canada, Germania și S.U.A. Le-au fost alături Arhiepiscopia Alba Iuliei, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Secretariatul de Stat pentru Culte, Universitatea din Piteşti și Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi, Institutul de Studii Bizantine și Creștin-Răsăritene din Olomouc (Cehia) și Institutul de Studii Ecumenice “S. Bernardino” din Veneția. 

 Euharistie şi martiriu - o conjuncție de teme care pentru lumea seculară par depășite și chiar scandaloase, este adusă cu curaj în actualitatea, la propriu arzătoare, a istoriei prezente, de o echipă de universitari și oameni de cultură creștini inspirați, care înțeleg că imperative de forță, precum cel al ”corectitudinii politice” își câștigă legitimitatea doar în măsura în care sunt acoperite de sacrificiul în numele oamenilor și al lui Dumnezeu. 

Cum fundamentul oricărei teologii a martiriului se sprijină pe faptul istoric, baza Simpozionului (nu neapărat în sens cantitativ) au constituit-o evocările - atât prin expuneri biografice, cât mai ales prin prezența efectivă a participanților în locurile de supliciu ale martirilor comunismului, la complexul memorial ”Râpa Robilor” de la Aiud, unde s-a oficiat o slujbă de pomenire a martirilor închisorii și s-a desfășurat una din zilele de lucru ale Simpozionului. Au fost evocați mărturisitori, ca prof. Nicolae Mărgineanu, pr. Spiridon Cândea, pr. Dometie de la Râmeț, pr. Ioan Iovan și maica Teodosia (Zorica Lațcu), pr. Gavril Costan și episc. Nicolae Popovici, mișcarea Rugului Aprins, alte personalități și momente ale rezistenței anticreștine și anticomuniste din România și din lume. 

Istoria totalitarismului în România încă este în curs de recuperare - faptul a fost demonstrat de energicul istoric Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, care a prezentat și un scurt film documentar despre activitatea sa recentă de recuperare a urmelor unor atrocități pe care Securitatea încercase cu tot dinadinsul să le șteargă. 

O suită de comunicări au evidențiat legătura teologică inseparabilă dintre sacrificiul în numele lui Dumnezeu și euharistie, pornind de la scrieri ale Sfinților Părinți și relatări ale unor martirii exemplare ale Bisericii primare (ca cele al sfinților Policarp al Smirnei și Ignatie Teoforul), ori chiar de la proto-martiriul veterotestamentar al Sfinților Macabei. 

Un deosebit nucleu de interes l-au reprezentat comunicările grupului de bioeticieni conduși și formați de prof. Herman Tristram Engelhardt jr., centrate pe ”incorectitudinea politică strigătoare la cer” a martirilor și pe autentica libertate de gândire și ființare a acestora. Venerabilul profesor de la Rice University (S.U.A.), alături de Corinna Delkeskamp-Hayes, Mark J. Cherry, Ana Iltis, Ryan Nash, Dylan Pahman, Pascal Hammerli și alții, au demascat intoleranța de facto, caracterul antisocial și ipocrizia ”regimurilor toleranței”, care instituționalizează viciul și reprimă virtutea. 

Au fost auzite și subiecte mai puțin cunoscute în România, ca martiriul creștinilor ortodocși din Cehoslovacia (1945-1990), momente din lupta pentru credință și identitate națională a poporului georgian, reflectate în cinema, dezvăluiri despre sistemul pedagogic al lui Makarenko și reeducarea prin tortură și teroare din China - model direct (așa cum a demonstrat Andrei Dârlău) al sistemului reeducațional din România stalinistă, în special de la Pitești. 

Surprinzătoare a fost convingerea cu care conferențiari proveniți din țări cu tradiții diferite, dar cu toții aderenți la marea tradiție dreptmăritoare creștină, au înțeles actualitatea sacrificiului pentru Hristos, același acum două mii de ani, în temnițele comuniste, dar și sub regimurile considerate avanposturi ale democrației, devenite intolerante față de valorile normalității, familiei și creștinismului. 

Se cuvine să remarcăm dăruirea de sine și osteneala bravilor preoți universitari Dumitru Vanca, Mihai Himcinschi, Alin Albu (lista, desigur, este mult mai lungă), alături de inimosul pr. decan Emil Jurcan, fără de care această întâlnire de suflet dintre continente și sisteme politice diferite, dar mărturisitoare ale aceluiași Hristos-Dumnezeu, nu ar fi fost posibilă. 

 

O întâlnire care, dincolo de schimbul firesc de idei, contribuie la reactualizarea, în plin ev postmodern, a unui străvechi model antropologic, uitat sau considerat depășit: modelul eroic, martiric și euharistic, al cărui metabolism sfidează legile recente ale fizicii, medicinei, psihologiei. Un model uman explodat din hrisoavele Actelor martirice de-acum două mii de ani, sfidând tabu-urile unei civilizații digitale hiper-urbanizate, ca o extremă provocare. 

Fotografii realizate de autoare. 

COINCIDENȚE ANIVERSARE NEÎNTÂMPLĂTOARE: UN VOIEVOD MARTIR ȘI DOI CINEAȘTI MĂRTURISITORI

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 mai 2014
Articol preluat și de revista Aararatonline de luni 12 mai 2014  

În lumina conjuncturii geopolitice mondiale, minate de conflicte aparent insurmontabile, omagierea de către Biserica Ortodoxă Română a Sfinților martiri Brâncoveni și a dumnezeieștii euharistii se deschide spre un spectru de semnificații deosebit de actuale. Așezarea împreună a celor două repere comemorative accentuează ideea că lupta pentru identitate națională și de credință (asumată de Sfântul Voievod și cei dimpreună cu el) devine biruitoare doar conjugată cu starea euharistică. 

 

Nu întâmplător, anul desemnat de români ca an al Sfinților Brâncoveni coincide, pe coasta de est a Mării Negre și în istoria filmului mondial, cu aniversarea a nouăzeci de ani de la nașterea a doi mari cineaști mărturisitori caucazieni, luptători, prin opera și viața lor, pentru libertate politică și de credință: Serghei Paradjanov (1924-1990) și Tenghiz Abuladze (1924-1994).

Un voievod mecenat, promotor al unei Renașteri valahe gândite în duhul credinței, martirizat, în ultimă instanță, tocmai pentru îndrăzneala demersului său cultural civilizator de anvergură europeană, și doi mari cineaști din Georgia sovietică, creatori ai unor opere mărturisitoare care își depășesc cu mult arealul geografic și epoca. Iată două modele de calibre diferite, născute de contexte istorice diferite, de afirmare jertfelnică prin artă și efort civilizator, a identității naționale, europene, creștine. 

 

Pământ al paradoxurilor, sălaș legendar al lânii de aur și păstrător al urmelor strămoșului neamurilor, Noe, Caucazul este, în același timp, în memoria mitică a omenirii, țara crudei Medeea și altar de supliciu al răzvrătitului Prometeu. Pământ ancestral și nucleu al contradicțiilor - etnice, politice, religioase -, gravitând geografic în jurul unui pisc bicefal, adică veșnic polar - vulcanul Elbrus -, Caucazul pare să fi înmagazinat până azi o zestre arhetipală manifestată în dualisme aparent ireconciliabile. Geopoliticienii vorbesc de ”butoiul cu pulbere al Caucazului”. Modul în care Paradjanov și Abuladze au reușit să transforme acest ”butoi cu pulbere” într-un ”corn al abundenței și armoniei” de valori spirituale și artistice poate fi inspirator pentru soluționarea pașnică și creativă a multor situații conflictuale ale prezentului.

Opera ambilor conjugă cultul pentru tradiție și pentru ”omul vechi” cu o angajare socială plină de nerv, exprimate într-o vivacitate și noblețe ideatică rar întâlnite; cu toate acestea, profilurile umane și biografice ale celor doi cineaști sunt mult diferite. 

 

Serghei Paradjanov, armean născut și crescut la Tbilisi, este un mare nonconformist. A simțit nevoia din tinerețe să-și manifeste, prin gesturi de butadă și frondă, mai degrabă carnavalești decât agresive, atitudinea anticomunistă și antisovietică, ceea ce i-a creat un permanent conflict cu autoritățile, soldat cu trei detenții în condiții grele, interdicția de a profesa și o permanentă hărțuire politică. 

 

Tenghiz Abuladze nu a avut o dizidență manifestată în viața civică. A profesat universitar (din 1974) la Institutul de Teatru din Tbilisi - poziție care nu poate fi ocupată într-un sistem totalitar fără o minimă conformare ideologică -, a fost membru al Partidului Comunist (din 1978) și chiar deputat al Uniunii Sovietice. A primit încă din 1980 titlul de Artist al poporului - titlu destul de comun în breasla artistică sovietică, dar pe care Paradjanov, de pildă, îl primește, ca o ironie, abia în anul morții sale, ba încă ”în porție dublă”: din partea R.S.S. Ucrainiene și a celei Armene, în ale căror studiouri își realizase două din capodopere. Filmele sale, în special trilogia Ruga-Copacul dorinței-Căința, prin exaltarea valențelor arhaicității, au reprezentat momente majore de manifestare a identității georgiene într-un regim de sovietizare forțată. Capodopera sa, Căința (produsă în 1984, dar imediat interzisă și difuzată abia în 1986) este cea mai inspirată și cuprinzătoare parabolă antitotalitară din cinematograful mondial. 

 

La fel ca Paradjanov, Abuladze contestă totalitarismul, indiferent de ideologia care îi stă la bază, ca sistem care anulează libertatea și strivește personalitatea umană. Ce poate fi mai contestatar pentru o artă ideologizată de marxism, decât a vorbi despre bogăţia de valori a Evului Mediu, cum face Abuladze încă din momentul filmului Ruga? Prezență civică discretă, lăsându-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei, Abuladze își manifestă anticomunismul în mod tranșant într-un singur film, dar unul cât o întreagă carieră: Căința. 

 

Ceea ce teatrul absurd occidental a produs ca răspuns la ororile războiului şi fascismului, artiştii contestatari est-europeni au zămislit ca reacţie la crima mult mai subversivă produsă de regimurile comuniste. Până azi, arta lor este prea puţin cunoscută. 

O emisiune despre ”universul Tarkovski”: 6-7 mai, Trinitas TV

Vă invit să urmăriți marți, 6 mai, de la ora 19,15, la Trinitas TV, în cadrul emisiunii ”Talent și efort”, un interviu cu autoarea cărții ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, realizat de Mihaela Poenaru.
Emisiunea va fi reluată în aceeași zi de la ora 22,45 și miercuri, 7 mai, de la ora 8,45 și de la ora 12,45.

Emisiunea poate fi urmărită și on-line.

”Closer to the moon”: o farsă despre o farsă

Apărut în primul număr din ”Lumina literară și artistică” de marți 1aprilie 2014 (pagina 4)

Sub masca agreabilității, ultimul film al lui Nicolae Caranfil, Mai aproape de lună, lansează mai multe provocări, una mai subversivă decât alta. Filmul romanțează un episod nici până azi pe deplin înțeles din istoria epocii staliniste, evocat în documentarul lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist, o reconstituire dorită cât mai obiectivă, care, în același timp, să nu deranjeze pe nimeni, a evenimentului din vara anului 1959, care zguduise România stalinistă. Tocmai această abținere a regizorului-documentarist de la comentariul personal în fața unui fapt ce nu poate trece necomentat, este dinamitată, inteligent și (poate prea) dezinvolt, de Nae Caranfil.

Coproducție multinațională, filmul Mai aproape de lună, a cărui acțiune se petrece în capitala Republicii Populare Române - este vorbit exclusiv în engleză, semn că, de pe o parte, autenticitatea nu face parte din prioritățile regizorale și, pe de alta, că publicul-țintă este în primul rând cel internațional - de unde o anumită convenționalitate și apăsare pe coduri tari a discursului istoric. Un iz nonșalant de Belle-Epoque răzbate nostalgic și subversiv (la adresa regimului comunist) din mizanscene în care vibrația proletcultistă este aproape exclusă.

Se simte apăsat că filmul nu este un remake (acestea și-au spus cuvântul, în epocă și recent), ci o ”variațiune pe o temă dată” - gen aproape muzical. În aparență frivolă, pelicula nu este o dramă, ci o farsă care, pornind de la ideea de farsă politică a evenimentului evocat, se instituie ea însăși într-o multiplă farsă. 

Întrebarea în jurul căreia se învârte, legitim, filmul, este fatidicul ”De ce?”. De ce un grup de intelectuali evrei ilegaliști, cu cariere respectabile și legături solide în cercurile puterii, a comis un jaf din care era evident din start că nu se va alege cu nimic? Doar de dragul sfidării sistemului, în care au crezut și la a cărui instalare (se insistă explicit în film) ei înșiși au contribuit? Merita riscul cu viața pentru o farsă? Caranfil vrea să demonstreze că da, toată construcția dramaturgică vizând acest scop. Sub bagheta sa, declarat manipulatoare, cei cinci membri ai benzii (în film se amintește că, de fapt, au fost șase), capătă alura unor haiduci visători și nostalgici ai luptei ilegaliste, ale cărei nobile idealuri au fost spulberate de stalinism. 

O idee importantă a filmului - mai valoroasă decât teza istorică - este cinema-ul ca instrument nu doar manipulator, ci de complice la marile farse ale istoriei, pe care, prezentându-le ca benigne, de fapt le girează și camuflează - vezi geniala invenție a jafului real, filmat în văzul tuturor, în pretins scop de film educativ, film de reconstituire care se va realiza abia post-factum. Construită ca farsă (și receptată, în consecință, ca inocentă), istoria devine reală și seceră vieți, pentru a se reîntoarce în farsă. Iată o idee de rezonanță shakespeariană. Care se repetă mereu, sub alte forme, sub ochii nepermis de naivi ai contemporanilor noștri.

”Urma pașilor Tăi...“ și pe urmele Olgăi Greceanu

Cronică de teatru apărută în pagina de Cultură a Ziarului Lumina de sâmbătă 26 aprilie 2014

Un nou gen, al teatrului creștin sau confesional, a început să se cristalizeze în spațiile ortodoxe ex-comuniste. Considerabil mai ieftin ca filmul, produsul teatral era firesc să beneficieze primul de libertatea de exprimare religioasă, câștigată în urmă cu două decenii și ceva și pe care riscăm acum să o pierdem... Continuând tradiția marii literaturi de meditație existențial-religioasă ori pe cea a misteriilor medievale de inspirație biblică sau hagiografică, spectacolul de teatru creștin rămâne, totuși, o prezență extrem de discretă în România. Mult mai bine l-a valorificat Rusia, care a reușit să întemeieze aproape în fiecare centru cultural studiouri de teatru ortodox profesioniste sau de amatori și să-i dedice și festivaluri, concentrând tot atâtea momente de efuziune ale spiritului popular și creștin.  

În România fenomentul este mai firav; totuși, de ani buni, măcar în preajma Sfintelor Sărbători, posturile naționale de radio sau de televiziune, câte un studio teatral sau vreun grup de artiști independenți prezintă ”câte ceva”: selecții de poezie creștină, dramatizări după fragmente din Evanghelie ori după (puțin cunoscute) texte religioase ale clasicilor literaturii, rareori un material dramaturgic inedit. Fenomenul fiind atât de timid promovat și atât de puțin mediatizat (practic, cronicile acestor spectacole lipsesc cu desâvârșire), impresia - întreținută și de producători - este aceea de veșnic pionierat... 

 

În preajma Crăciunului din 2013, Aula Bibliotecii Naționale din București a prezentat monospectacolul ”Diaconița Olimpiada” produs de Compania teatrală ”Zona” după corespondența din exil a Sfântului Ioan Gură de Aur, în regia lui Marian Popescu și interpretarea Anei Calciu, spectacol preluat și difuzat abundent în această primăvară de Televiziunea ”Trinitas”. 

Tot în postul Sfintelor Paști, pe 9 și 17 aprilie Centrul Cultural al Municipiului București (ARCUB) a prezentat spectacolul de teatru ”Urma pașilor Tăi...“, o adaptare după jurnalul de călătorie în Țara Sfântă al Olgăi Greceanu, ”Pe urma pașilor Tăi, Iisuse...” 

 

Producție independentă, spectacolul este o avanpremieră, adică, după cuvintele regizoarei Eliza Bercu, actriță și coordonator de programe la ARCUB -, se află ”în perioada de testare la public”, nefiind încă inclus în repertoriul Centrului cultural bucureștean.

Spectacolul are în primul rând meritul de a aduce în prim plan, adică în circuitul de valori creștine de azi, remarcabilul text de meditație la Patimile Domnului al pictoriței interbelice Olga Greceanu, scris prin 1933 cu ocazia unui pelerinaj la Locurile Sfinte, dar redescoperit și publicat abia în 2008, de Iuliana Mateescu la Editura Idaco. 

 

Textul venerabilei pictorițe alternează filele jurnalului de pelerin, plin de observații atente și avizate, cu cele ale meditației moral-religioase pe tema Patimilor. Preluat de punerea în scenă a Elizei Bercu în fragmente practic nemodificate, monologul Olgăi Greceanu este descompus într-o polifonie de voci - șapte: șase femei și un bărbat -, imaginând șapte personaje sau șapte ipostaze ale artistei pelerine, care preiau și reverberează în variațiuni emoționale vag nuanțate monodia sacră a aceleiași mari emoții mistice: descoperirea realității sensibile a trecerii Mântuitorului pe pământ. 

 

Cei șapte actori, în marea lor majoritate, tineri, dar cu un portofoliu bogat - Liliana Pană, Afrodita Androne, Vitalie Bantaş, Amalia Ciolan, Maria Radu, Ana Maria Bercu şi Eliza Bercu - provin de pe scenele bucureștene (în special a Teatrului Național și a Teatrului Mic), de unde unitatea modului de construcție a personajelor, a căror sensibilitate la mister, extrovertită și copilăresc de spontană, dă prospețime și o anumită lejeritate spectacolului. Emoția mistică este exprimată mai mult prin explozie afectivă imediată, sonoră, decât prin tăcere. 

 

O coregrafie atent concepută a mișcărilor scenice geometrizează un spațiu abstract, al cărui unic element decorativ este o mică plantă de ghiveci, pe post de sicomor biblic. Veșmintele de in alb ori de culoarea nisipului, extrase din garderobele de vară de ultimă oră (unul singur e negru, simetrizând raportul 6:1 al genurilor), veșminte urbane, dar totuși, atemporale, sugerează spațiul deșertic al dramei christice, cel de azi, ca și cel de-acum două mii de ani. 

 

Destinat publicului care a primit revelația evanghelică, spectacolul adâncește și materializează locurile emoționale preexistente în bagajul cultural creștin, nepotențând producerea altora noi. Adică are un target bine definit. Dar și aceste locuri emoționale trebuie exersate: este primul pas al demuzeificării culturii confesionale, pas început în epoca interbelică, curmat brutal de tăvălugul ateu și aflat acum în timidă dezmorțire. Avem, cu toții, multe de făcut, pentru ca acești pași să poată continua, spre a conflua, dialogic și creativ, și cu restul agorei. 

 

Mulțumiri graficianului Ioan Cuciurcă, pentru excelentele fotografii realizate în timpul spectacolului, puse la dispoziție.

” Ziua sfântului Iurie/Yuriev den' ” - o pildă duhovnicească ratată

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 26 aprilie 2014

În vechea Rusie, ziua Sfântului Gheorghe (numit în popor și Egor sau Iurie) se prăznuia de două ori pe an: primăvara, pe 6 mai și toamna, pe 26 noiembrie (stil vechi). Desemnând sfârșitul muncilor agricole de toamnă, sărbătoarea din 26 noiembrie marca unica perioadă din an când țăranii iobagi erau liberi să își schimbe stăpânul. Astfel, ”Ziua Sfântului Iurie” (Yuriev den') devenise în popor umilul simbol al transmutației spre mai bine, dar și pildă amară a dezamăgirii, ca speranță de libertate rapid spulberată.

”Yuriev den'” este și numele unui film recent cu o carieră apreciabilă, regizat de Kirill Serebrennikov după un scenariu de Iuri Arabov (Rusia, 2008), având-o în rolul principal pe marea actriță Ksenia Rappoport (impusă internațional de filmul lui Giuseppe Tornatore, ”Necunoscuta” / La Sconosciuta), cea care i-a adus peliculei cele mai multe premii. Drama psihologică a câștigat în 2008 patru distincții importante în Rusia, toate, pentru cel mai bun rol feminin (Vulturul de Aur, Premiul Festivalului Kinotavr, Premiul ”Elefantul alb” al Asociației Criticilor de Film) și patru premii internaționale (trei la Locarno, inclusiv Premiul Ecumenic, și Premiul Festivalului de la Varșovia) și mai multe nominalizări în patrie și peste hotare. 

 

Filmul urmărește transformarea lăuntrică a unei frumoase dive de operă, aflate la apogeul carierei, interpretată de Ksenia Rappoport, într-o umilă femeie de serviciu provincială. Aceasta, înainte de a pleca definitiv în Germania, își vizitează în semn de rămas bun, împreună cu fiul, orășelul natal, un pitoresc colț de Rusie medievală. Aici ea meditează nostalgic la ”eterna Rusie”, pe care urmează s-o părăsească pentru a-și împlini cariera în Occident, încercând să-și sensibilizeze și fiul, un adolescent rebel și placid, la valorile spirituale ale patriei; acesta, însă, băiat de bani gata, este total insensibil la asemenea ”sentimentalisme”. De plictiseală, el vizitează totuși cetatea-muzeu de istorie a orașului, în care... dispare. Nici un indiciu nu sugerează vreo explicație a misterioasei dispariții. Mama îl așteaptă, îl caută, alertează muzeografii plictisiți, aflați la sfârșitul programului, apoi alertează miliția, la fel de plictisită și la fel de convinsă de banalitatea cazului. Nimic din ambianța liniștită a orășelului uitat de lume ori a modestei cetăți-kremlin, proaspăt văruite, nu sugerează vreo capcană ascunsă. Toată lumea îi spune să aibă răbdare. Femeia este nevoită să tragă la o gazdă, căci nu mai are pe nimeni în oraș; peste noapte, hoți necunoscuți îi fură anvelopele mașinii luxoase.

Trec săptămâni în aceeași așteptare; absurdul se transformă în firesc; miliția o convinge pe divă să accepte situația, întru cât astfel de dispariții inexplicabile sunt frecvente în Rusia; aceasta își abandonează ancheta și planul plecării în străinătate, își lasă hainele de lux și se integrează în peisajul provincial, în care toate femeile își vopsesc părul în portocaliu (singura vopsea disponibilă la magazinul comunal), oferindu-și vocea de soprană corului bisericesc din oraș și ajungând femeie de serviciu la închisoarea locală. Uitându-și fiul și cariera, fosta divă psalmodiază ”Aliluia” în biserică și spală dezinvolt rănile deținuților abrutizați, pe care-i și hrănește, evanghelic, din proprie inițiativă.

Extras din marea tradiție a prozei realiste ruse (de factură tostoiană, forțând fără credibilitate un traseu spiritual ascendent, la fel ca ”Învierea” acestuia), filmul ratează ”cufundarea în Rusia eternă”, la care aspiră, datorită neverosimilității situațiilor și a protagonistei (în pofida forței de expresie și vibrației interpretative a actriței principale). Tușele maniheiste și tonurile stridente ale lui Kirill Serebrennikov, specializat în rețete de succes, deturnează pilda mistică propusă de Iuri Arabov. Cu ceva mai multă subtilitate regizorală, aceasta s-ar fi putut apropia de absurdul metafizic al unor Werner Herzog ori Michelangelo Antonioni (devenind o replică duhovnicească la ”Aventura”). Disputată pedant între consumism și misticism (ambele, demonstrative și neasumate), ”eterna Rusie” este, în ”Yuriev den'”, ratată. 

Filmul poate fi vizionat on-line, subtitrat în engleza, în franceză sau în  germană.  

Interviu despre ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune” la Radio Trinitas - 16 aprilie

Miercuri, 16 aprilie, la Radio Trinitas, la emisiunea ”Viața cetății” (h. 6,30-9,00), ascultați un scurt interviu cu autoarea cărții ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, despre raporturile noastre cu universul creativ al marelui cineast. 
Interviul a fost luat de redactoarea Angelica Biruță pe 15 aprilie, cu ocazia lansării celei de-a IV-a ediții a cărții.
Emisiunea poate fi ascultată și în direct, apăsând pe butonul ”Ascultă online” de pe pagina web a Radio Trinitas.

Ora aproximativă a difuzării: 7,30-7,40 A.M.

Lansare Tarkovski. Filmul ca rugăciune. Ed. a IV-a, actualizată și îmbunătățită - marți 15 aprilie

Editura Arca Invierii și Asociația Orante vă invită 

marți, 15 aprilie 2014, la ora 17, la Librăria Mihai Eminescu din București (Bd. Regina Elisabeta 16) la lansarea volumului:  

Tarkovski. Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski. Ediția a IV-a, actualizată și îmbunătățită.

Invitați: prof. univ. dr. Manuela Cernat, critic de film, acad. Răzvan Theodorescu, președinte al Secției Artă-Arhitectură-Audiovizual a Academiei Române, pr. dr. Gheorghe Holbea, prodecan al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, Costion Nicolescu, dr. în teologie, scriitor, prof. univ. dr. Laurențiu Damian, președinte al Senatului UNATC, reprezentați ai Ambasadei Rusiei.

Despre:

 ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune” este o carte vie, care a cunoscut mai multe ediţii şi îşi găseşte în fiecare an noi cititori, lansând mereu noi discuţii şi fluxuri ale interpretării. Hotărârea de a publica o ediţie actualizată şi îmbunătăţită mi-a fost provocată de acumularea de noi întrebări, noi uimiri și răspunsuri, în momentul când am simţit că ele reconfigurează volumul iniţial într-o structură cu aceeaşi geometrie, dar mai bogată, mai profund polifonică.

Aşa-zisele profeţii ale lui Tarkovski; motivul îmbolnăvirii şi morţii cineastului; scandalul Rerberg; crâmpeie din pasiunile ezoterice; noi poveşti despre cenzura de partid şi despre distribuţia clandestină a filmelor interzise; lucrările necinematografice; codurile ascunse ale filmelor Oglinda și Călăuza; mesajele subtile ale Nostalgiei şi Sacrificiului; hermeneutica meta-operei tarkovskiene... Toate aceste noi provocări, pe care le dădusem la o parte în primele ediţii, îşi cereau dreptul la viaţă. Celor mai importante dintre ele le-am făcut loc în acest nou volum, ca argumente pentru mai subtila înţelegere a unei mari opere şi unui destin nepereche. Astfel s-au născut 11 noi capitole și dezvoltări substanțiale ale capitolelor existente, grupate în 60 de pagini în plus față de edițiile a II-a și a III-a. 

Este aceasta o nouă carte? Nu, pentru că ideile majore şi structura sunt aceleaşi, la fel ca şi titlul, care o reprezintă la fel de fidel; da, pentru că întregeşte considerabil – cu informaţii substanţiale, analize şi noi concepte – teoria poeticii sacrului la Tarkovski şi biografia regizorului, pentru a avea dreptul să trăiască alături de ediţiile anterioare.

Autoarea

Mai multe informații pe blogul editurii sau pe Agenda Liternet, unde puteți citi și un fragment din carte.

Când sfinții merg în iad: ”Hoarda”

Apărut (în formă ușor prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 5aprilie 2014

Scenaristului Iuri Arabov, cunoscut pentru filmele realizate împreună cu Aleksandr Sokurov (de la Vocea solitară a omului până la Faust), dar și pentru pelicula cu subtext religios Minunea, i s-a propus să scrie un scenariu despre Mitropolitul Aleksie al Moscovei († 1378) - sfânt făcător de minuni, dar și abil diplomat - și relațiile sale cu Hoarda de Aur. Grație harului, dar și abilității sale politice, înaltul ierarh a salvat cnezatul Rus de câteva invazii tătare. Inițiativa cinematografică aparținuse chiar vrednicului de pomenire Patriarh Aleksie. Cu toate că este un scriitor subtil și talentat, un om credincios și un empatic trăitor al istoriei, Iuri Arabov a fost deconcertat de ideea scrierii unui scenariu despre un sfânt; din fericire, directorul studioului producător, ”Enciclopedia Ortodoxă”, l-a convins. ”I-am răspus că nu voi face un film despre lupta unui sfânt cu cei de altă credință, așa ceva este de neconceput pentru mine; ci că voi scrie un scenariu despre sacrificiu, despre cum Dumnezeu ne vorbește nu când suntem călare și poleiți cu aur, ci când ne dăm viața pentru aproapele”. 

 

Filmul Hoarda (Orda), după un scenariu cu titlul inițial Sfinții merg în iad, a fost realizat în 2012 de regizorul Andrei Proșkin și este, spune Iuri Arabov, cel de-al doilea film al său cu buget substanțial (după Faust). Sau primul său film istoric care nu este un Kammerspiel. 

 

Pentru a evita triumfalismul literaturii hagiografice târzii, cât și unei părți a noului cinema pravoslavnic, Iuri Arabov plasează centrul de greutate al narațiunii nu în arealul cneazului Ioan al Moscovei și al Mitropolitului Aleksie, ci chiar ”în gura” dușmanului, în capitala Hoardei de Aur, Sarai-Batu. Asprimea fascinantă a stepei mongole, cu uscăciunea hipnotică a peisajului și a facies-urilor și arhaicitatea moravurilor - amestec de cruzime, primitivism și infantilism sofianic, specifice lumilor vechi păgâne - domină emoțional și vizual. Nici un maniheism, hollywoodian sau vest-eurpean, în studiul de moravuri și expresii, surprinse în firescul și autenticitatea lor, când primitivă, când capricioasă sau hieratică - de aici, aerul vag borgesian, cu inflexiuni de amară filosofie a istoriei, trimițând către Kurosawa. 

Acest spațiu al forței oarbe, crimei gratuite și al circului, este dominat de mama marelui han, Taidula - personaj sapiențial și magnific, singura conștiință lucidă a Hanatului, purtând pe umeri de una singură ideea imperială a ”drumului până la capătul lumii”. Masca de pudră compactă care îi acoperă fața - semn al rangului aulic suprem - îi conferă un aer spectral de autarh asiatic, impenetrabil și amenințător, risipit sporadic de inflexiunile dramatice ale chipului nemachiat și ale trupului (automutilat voluntar la moartea primului fiu, Tinibek, ucis intempestiv de fratele rival) - incursiune subtilă în intimitatea puterii, pe care Arabov o practică (de la Taurul și Moloch, la Soarele) cu o dezinvoltură shakespeariană și eleganță inegalabile în cinema. 

 

Suntem în 1357. Începutul declinului imperiului este marcat de orbirea Taidulei - efect subtil al ”închiderii ochilor” mamei în fața crimei fratricide comise (în fața tuturor și neamendate de nici un oprobriu) de fiul iubit, Djanibek; un cortegiu de vraci și escroci încearcă, fără succes, să o vindece. Există un singur ”vrăjitor” mai tare ca ei - spun oamenii hanului: Mitropolitul Aleksie, recunoscut ca făcător de minuni. El trebuie adus în Sarai, altminteri Moscova va fi făcută una cu pământul. 

 

În acest peisaj, ca o capcană fără speranță pentru europeni (ca cei doi soli papali, batjocoriți și eșuați, fără sorți de întoarcere, pe maidanele barbarei capitale) se inserează, aproape ca un fulger, imaginea luminoasă și aparent șovăielnică a Mitropolitului Aleksie, descins ”să vindece Tartarul de orbire”, fără suită însoțitoare și arme - miel în gura balaurului - la rugămințile creazului său de a salva Rusia de încă o pustiire. Hagiografiile sunt sărace în descrierea detaliilor călătoriei, dar Iuri Arabov inventează o primă înfrângere morală a Mitropolitului: cu toate rugăciunile pe care le face împreună cu ucenicul său, Aleksie nu reușește să o vindece pe Taidula. Miracolul se refuză, uneori, chiar și sfinților. În consecință, este grav umilit și trimis aproape gol, fără cal, merinde și ucenic, să plece unde vrea, adică la moarte sigură. Ucenicul său trece la mahomedanism. În loc să se întoarcă acasă, Mitropolitul se alătură unui grup de prizonieri ruși, care muncesc în condiții de exterminare în cuptoarele băilor publice ale Marelui Han. Aici îl întâlnește pe fostul său ucenic; exact când încearcă să-i salveze acestuia viața, Taidula își recapătă vederea, fără ca Mitropolitul să știe. Este înconjurat cu mare cinste de oamenii Marelui Han, care îl trimit cu daruri, împreună cu ucenicul, în Rusia, unde este primit ca un sfânt. 

În acest timp, luptele fratricide grăbesc sfârșitul Hoardei de Aur. Aceasta se stinge, în viziunea lui Iuri Arabov, de la sine, asemeni unei scamatorii de circar, deconspirate de audiența aulică (dipolul minune/șarlatanie animă structura subtilă a filmului). În momentul când marele han, Djanibek, taie frânghia suspendată în aer, asemeni unei cobre, pe care, în arena circului, saltimbancii își execută acrobațiile sub privirile pironite infantil ale curtenilor mongoli, saltimbancii cad, vraja se rupe și, odată cu aceasta, robustul Djanibek este cuprins din senin de spasmele morții, aceeași cu care chiar el își ucisese fratele domnitor, sub privirile la fel de impasibile la suferință ale curtenilor săi. La fel de impasibil și prompt, la fel de spectral ca Taidula, fiul său imberb, Berdibek, cere imediat "marii sale bunici" binecuvântarea urcării pe tron. Taidula ridică toporul asupra propriei mâini, cel cu care își retezase un deget după asasinarea primului fiu, dar așază arma la loc, îngândurată, renunțând să se mai mutileze. Parcă abia acum înțelegându-și greșeala tolerării unui fiu ucigaș, nu dă binecuvântarea de domnie nepotului său. Acesta va domni, cu multă cruzime și sânge (spun letopisețele) fără ea, declanșând declinul Marelui Hanat (Altân Urda), dar eliberând Biserica Rusă de tribut și deschizând, în sfârșit, porțile comerțului italian... 

 

În modelarea diafană a relației dintre barbarism și sfințenie, în care fiecare își găsește drept de cetate, dar numai unul depășește limitele umanului, și în suprinderea acroșurilor Nevăzutului, aproape insesizabile și totuși inserate ferm și proniator în materia robustă a istoriei, constă măiestria scenaristică a lui Iuri Arabov. Iar regizorul Andrei Proșkin, împreună cu directorul de imagine Iuri Raiski și cu un tandem actoricesc de primă mână (Roza Hairullina în rolul Taidulei și Maxim Suhanov în cel al Vlădicăi Aleksie) pun în scenă fără reproș, cu reținută fascinație, maximă sinteză artistică și fără nici un compromis populist, această densă și desăvârșită materie filmică. 

 

Pelicula a cunoscut un mare succes festivalier, inclusiv de critică, atât în Rusia, cât și în țările asiatice și arabe, fiind laureată cu premiile ”Sf. Gheorghe” de Argint pentru regie și pentru cel mai bun rol principal feminin, șapte premii naționale NIKA și cinci premii ”Vulturul de aur”. La ediția a 34-a a tradiționalului Festival Internațional de Film de la Moscova a fost distinsă de Rețeaua de Promovare a Filmului Asiatic (The Network for the Promotion of Asian Cinema) pentru ”admirabila combinație dintre imageria desăvârșită și fermitatea iertării într-o epocă dominată de tiranie”.

Cadre din film preluate de pe: http://www.filmz.ru/photos/films/7771/photos/

Filmul este accesibil pe internet, inclusiv subtitrat în limba română: http://serialetraduse.ro/orda-the-horde/